Femeia si femeile; cliseele si individul

In ultima vreme, exista o tendinta a lumii bune, un fel de recomandare de bune practici in gandire, care cere sa eviti cliseele. 

Motivele si interesele variaza. „Martorii lui political correctness” – o expresie pe care nu stiu cine a scos-o, dar tare-mi place s-o folosesc cand vine vorba de activistii zilei – doresc evitarea cliseelor pentru ca, devreme ce au avut timp sa devina clisee, ideile respective sunt invechite, deci nu fac parte din noua raportare a individului la societate. (In locul cliseelor vechi, nu i-ar deranja insa aparitia unora noi, care sa cinsteasca asa cum se cuvine problemele majore ale intelectualului de tip nou). Cealalta categorie consistenta a intelectualitatii, artistii, doreste evitarea cliseelor in numele creativitatii: logica lor este ca o idee noua nu poate exploda la capatul unui rationament vechi.

Pana la un punct, si unii si ceilalti au dreptate. Asta e motivul pentru care, ani buni de zile, am crezut si eu ca o lume fara clisee – indiferent de conotatia lor – ar fi una mai buna. Sa nu spui si sa nu gandesti ca „romii sunt hoti”, „romanii sunt ospitalieri”, „designerii sunt homosexuali”, „soacrele sunt afurisite”, „ardelenii sunt lenti”, „barbatii sunt porci”, „femeile sunt c**ve”, „artistii sunt betivi”, „tineretul e incult” etc etc. 

In principiu, asta e ceea ce cred si acum: ca un om nu ar trebui sa dezvolte sentimente si sa emita verdicte atunci cand in cauza e mai mult de o persoana. Mergand de la sentimentul national (mi se pare stupid sa-ti iubesti poporul, cata vreme poporul e un amestec eterogen si vag definit de oameni pe care cu siguranta ca nu-i poti iubi pe de-a-ntregul) si pana la cele mai intime situatii: de exemplu, sa spui ca-ti iubesti parintii mi se pare o greseala de gandire: normal e sa iti iubesti mama si sa iti iubesti tatal. 

Si, cu toate astea, nu consider ca folosirea cliseelor in gandire este daunatoare, ba chiar dimpotriva. Cliseele nu sunt doar utile, ele sunt de-a dreptul obligatorii intr-o anume etapa a gandirii. 

Numai prin clisee ne putem raporta la lume in ansamblu. Nu putem cunoaste la bucata sase miliarde de oameni. Avem nevoie sa-i grupam, sa-i definim, sa-i incadram in niste tipare. Cliseul este prima noastra forma de cunoastere, el ne ofera genul proxim. Chinezul copiaza tot ce-i pica in mana, japonezul face o suta de mii de poze intr-o zi de excursie. Americanul e gras, arogant si mananca numai prostii. Frantuzoaicele sunt elegante, nemtoaicele au par la subrat. Politicienii sunt corupti. Artistii fumeaza marijuana. Samd. 

E gresit? Da, dar in aceasta etapa nu conteaza. Cliseele sunt fondul pe care un pictor il asaza pe panza, inainte de a putea incepe sa lucreze la detalii. Ele ne ofera posibilitatea de a crea, mai apoi, armonii sau contraste. Cliseul ne va ajuta sa identificam rapid interactiunea care ne foloseste. Vom cunoaste un chinez care ne va explica cum China e responsabila de jumatate din descoperirile utile lumii moderne. Vom cunoaste un american care se hraneste extrem de sanatos, in ciuda tabieturilor culinare ale conationalilor sai. Vom cunoaste o frantuzoaica grasa sau o nemtoaica extrem de bine ingrijita. Vom putea raporta rezultatele cunoasterii noastre nemijlocite la premise si vom trage concluziile necesare. 

Bine, veti spune, dar la ce imi folosesc cliseele, atata vreme cat ele reprezinta o parte atat de mica a cunoasterii? De exemplu, ne imprietenim cu un artist. Vom afla despre el un milion de lucruri, vom invata cum gandeste, cum vede lumea, cum se poarta cu cei din jur, cum isi cauta inspiratia etc. Intre atatea informatii, cliseul originar aproape ca nu va mai conta: da, fumeaza marijuana, si ce daca?

Ei bine, cliseele sunt utile atunci cand ne lipseste posibilitatea de cunoastere. Ele ne ofera o forma de siguranta, ne ghideaza precautia, ne protejeaza. Cliseul n-are menirea de a-ti anula curiozitatea, ci de a ti-o cizela. Daca mama ta ti-a zis sa te feresti de cei care fumeaza marijuana si vrei s-o asculti, atunci cliseul iti documenteaza alegerea: vrei sa ai o relatie cu un artist, cu riscul s-o superi pe maica-ta, sau decizi sa nu te complici – cu riscul de a pierde o partida buna. 

Daca sufletul unui om ar functiona ca o companie multinationala, atunci ganditi-va la serviciul de recrutare sau de resurse umane: va permiteti sa-i angajati de proba sau macar sa-i chemati la un interviu pe toti cei care isi depun CV-ul? Nu. Veti aplica filtre. Veti apela la clisee. 

Asa stau lucrurile, din punctul meu de vedere, si cu relatia dintre femei si barbati. Mi se pare important ca femeile sa creada ca barbatii sunt porci, pentru a-i putea identifica mai usor pe cei care nu sunt. Mi se pare important ca barbatii sa creada ca toate femeile sunt c**ve, tocmai pentru a-si putea da seama repede ca au gasit o femeie care nu se incadreaza in tipar. 

Mai tineti minte? E nevoie de misoginism pentru a putea iubi o femeie. Numai cel care lipseste de credit, chiar si fara motive intemeiate, specia, poate descoperi frumusetea individului. Numai cel care declasifica femeile va putea iubi femeia. Fondul negru e ideal pentru portrete. E nedrept, dar e adevarat: cu cat asteptarile sunt mai scazute, cu atat surprizele pot fi mai placute. Ca la o petrecere: du-te visand ca vei avea parte de distractia vietii tale si te vei intoarce acasa trist; du-te fara nicio speranta, si in cel mai rau caz n-ai pierdut nimic. 

Puteti sa nu ma credeti pe cuvant. Cautati-l pe cel care iubeste toate femeile si veti vedea ca, in cazul sau, fenomenul se petrece invers: el va dispretui individele. Cautati barbatul care gandeste ca o feminista. Va va oferi, cu siguranta, cel putin o senzatie tare: dezamagirea

sursa: flu.ro