Traditii de Craciun in jurul lumii

Craciunul este una dintre cela mai importante sarbatori ale crestinatatii si este celebrat in majoritatea tarilor din lume. Colindele, cadourile si petrecerile de Craciun sunt intalnite in toate colturile lumii in aceasta zi magica. Chiar daca modul de celebrare, datele si traditiile variaza, spiritul Craciunului este peste tot la fel.

Craciunul in Australia

Australienii locuiesc pe cea mai mare insula din lume care este in acelasi timp si cel mai mic continent. Majoritatea emigrantilor din Australia au venit aici din Anglia si Irlanda si au adus cu ei obiceiurile si traditiile respective. In Australia vremea este opusa fata de ce se intampla la noi si ei sarbatoresc Craciunul in timpul vacantei de vara. Cel mai popular eveniment al sarbatorilor de iarna din Australia este denumit “Colinde la lumina lumanarii”. Oamenii se intalnesc noaptea, aprind lumanari si canta colinde. Australienii sunt mari iubitori de activitati in aer liber. Le place sa inoate, sa faca surf si sa se plimbe cu bicicleta.

In sezonul sarbatorilor de Craciun, australienii isi decoreaza casele cu feriga, frunze de palmier si cu mici flori colorate care apar in aceasta perioada. Unele familii impodobesc si brazi. Pentru australieni, sarbatoarea Craciunului incepe la sfarsitul lui noiembrie, cand in scoli si in biserici se monteaza piese de teatru cu nasterea lui Isus. In toata luna decembrie, australienii canta colinde. In ajunul Craciunului , toata comunitatea merge la biserica, iar copiii il asteapta pe Mos Craciun s avian cu daruri.

Dupa deschiderea cadourilor in dimineata de Craciun, familia ia micul dejun, compus din oua si sunca si apoi merg din nou la biserica. Dupa intoarcerea de la biserica, intreaga familie si prietenii se strang la masa de Craciun. In unele familii se mananca curcan si budinca cu stafide si coniac. Alte familii fac gratar in curte. Unii australieni merg la plaja sau la picnic in ziua de Craciun. A doua zi de Craciun, pe 26 decembrie, australienii strang bani pentru postas, macelar si pentru cel care aduce ziarul pentru a le multumi pentru ajutorul oferit in anul ce tocmai se termina.

Anul Nou este inca un moment special pentru toata lumea, cu muzica, dans si petreceri. Pe 6 ianurie, australienii organizeza inca o petrecere, pentru a celebra sfarsitul sarbatorilor de Craciun.

Craciunul in Betleem

In micul oras in care se spune ca Isus s-a nascut este impodobit in fiecare an. Biserica Nativitatii din centrul orasului straluceste in preajma sarbatorilor de Craciun. Steaguri si decoratii stralucitoare impodobesc biserica. In Ajunul Craciunului, localnicii si vizitatorii se aduna in biserica pentru a urmari sluja si procesiunea de Craciun. Fiecare casa din Betleem are pictata o cruce la intrarea, iar in curte ieslea pruncului Isus. In centrul orasul este instalata o stea uriasa.

Craciunul in China

Crestinii din China decoreaza casa si bradul de Craciun cu lumini, lanterne si lanturi din hartie colorata. Copiii isi agata sosetele si asteapta vizita lui Mos Craciun (Dun Che Lao Ren). In China, unde marea majoritate a locuitorilor nu sunt crestini, principalul festival de iarna este cel de Anul Nou. Copiii primesc haine noi si jucarii noi, se mananca preparate rafinate si se organizeaza si focuri de artificii. O alta traditie importanta in serbarea de Anul Nou o reprezinta cultul stramosilor. Portretele stramosilor sunt aduse in camera principala a casei.

Craciunul in Brazilia

Brazilienii sunt un mix de popoare din multe parti ale lumii, iar traditiile lor legate de sarbatoarea Craciunului deriva din cele ale coloniilor portugheze. Una dintre cele mai indragite traditii este crearea scenei nasterii lui Isus si a ieslei: Presepio. Aceste scene sunt amplasate in biserici, magazine si in casele oamenilor.

Locuitorii din nordul Braziliei au o alta traditie: scena pastorilor. In versiunea braziliana pastorii sunt de fapt femeie, iar un tigan incearca sa il rapeasca pe Isus. Papai Noel este “Mos CRaciunul” care aduce cadouri celor mici. Potrivit traditei, Papai Noel locuieste in Groenlanda, iar atunci cand vine in Brazilia poarta haine subtiri, din bumbac, din cauza vremii caniculare.

Masa de Craciun este una speciala si neobisnuita pentru anotimpul de vara. Este formata din curcan, jambon, orez, legume si fructe. In ajunul Craciunului, oamenii merg la biserica la Missa do Galo. Galo inseamna cocos, iar denumirea acestei festivitati vien de la faptul ca la ora 1 noaptea un cocos anunta venirea Craciunului. In seara de 25 decembrie se merge din nou la biserica.

Decoratiunile de Craciun sunt compuse din flori proaspete si colorate. In centrul fiecarui oras sunt impobodobiti brazi, iar noaptea de Craciun este marcata prin focuri de artificii.

Craciunul in Danemarca

In Danemarca, sarbatoarea de craciun incepe in noaptea de 24 decembrie. La miezul nopstii intreaga familie mananca o budinca speciala de Craciun. Budinca contine o singura migdala, iar cel care o va gasi va avea un an nou norocos.  Cel care aduce cadourile se numeste Julemanden si soseste cu sania sa trasa de reni. Mosul vine insotit si de corul de spiridusi, Juul Nisse, care se spune ca ar trai in podurile caselor. In ajunul Craciunului, copiii lasa afara lapte si budinca de orez pentru mos si insotitorii sai.

Craciunul in India

Crestinii din India impodobesc de Craciun mango sau bananieri. De asemenea ei decoreaza si casele cu Frunze de mango. In unele regiuni din India se folosesc lampi cu ulei colorat pentru decoratiunile de Craciun. Aceste lampisunt asezate pe perete sau pe acoperisuri. In noapte de Craciun, bisericile sunt decorate cu flori traditionale si lumanari colorate.

Craciunul in Iran

In Iran se crede ca locuiau cei trei Magi atunci cand pruncul Isus s-a nascut. Crestinii iranieni incep postul pe 1 decembrie. Acesta este “Postul Mic”, iar “Postul cel Mare” incepe cu sase saptamani inainte de Paste. Pe 25 decembrie, iranienii merg la biserica si apoi iua masa in familie. Mancare traditional in aceasta zi este friptura de pui , numita harasa. Iranienii nu isi ofera cadouri, insa copiii primesc haine noi pe care le poarta in ziua de Craciun.

Craciunul in Irak

In Ajunul Craciunului, crestinii irakieni sarbatoresc cu intreaga familie. Unul dintre copii citeste despre nasterea lui Isus, iar intreaga familie aprinde lumanari. Dupa ce copilul termina de citit povestea, in curte se aprinde un foc si toata lumea canta colinde. Daca focul arde toate vreascurile, anul ce vine va fi norocos. Daca focul se stinge, fiecare membru al familiei trebuie sa sara de trei ori peste scrum si sa isi puna o dorinta.

In ziua de Craciun un alt foc este aprins in curtea Bisericii. Preotul, care tine in mana o figurina ce il reprezinta pe pruncul Isus, incepe slujba. Apoi binecuvanteaza o singura persoana pe care o atinge. Persoana atinsa atinge mai departe pe vecinul sau. Toata lumea prezenta la slijba trebuie sa simta “atingerea pacii”.

Craciunul in Suedia

Acum o mie de ani, Craciunul era sarbatorit in Suedia timp de o luna. Regele Canute a decretat ca sarbatoarea Craciunului sa tina de pe data de 13 decembrie pan ape 13 ianuarie. Pe 13 decembrie, suedezii o celebreaza pe Sfanta Lucia. Povestea Sfintei Lucia i-a fermecat pe suedezi. Se spune ca in vremea persecutiei, Sfanta Lucia ducea mancare celor prigoniti. Ca sa isi lumineze drumul, Sfanta Lucia purta pe cap o coroana de lumanari. In cele din urma, Sfanta Lucia a fost arestata si torturata.

In ziua de 13 decembrie, cea mai mare fiica din familie se imbraca cu o rochie alba si o esarfa rosie. Pe capr poarta o coroana din sapte lumanari. Ea ii serveste pe toti membrii familiei cu cafea si prajiturele. In Ajunul Craciunului, un spiridus isi face aparitia din podul casei unde locuieste si imparte cadouri tuturor.

Craciunul in Spania

In Spania, Craciunul este o sarbatoare cu adevarat religioasa. Patronul spiritual al acestei tari este Fecioara Maria, iar sezonul sarbatorilor de Craciun incepe official pe data de 8 decembrie. Ajunul Craciunului este cunoscut ca Nochebuena (Noaptea cea Buna). Intreaga familie se aduna in jurul scenei ieslei pruncului Isus. Aceasta scena e prezenta in majoritatea caselor din Spania.

In aceasta noapte se mananca si o prajitura traditionala facuta din migdale. Copiii din Spania priemsc cadouri in noaptea de Epifanie. In aceasta seara, copiii lasa la usa ghetutele pe care le umplu cu morcovi, paie si orz pentru caii celor Trei Magi. Cel mai iubit mag este Baltazar care vine pe un magar si lasa copiilor dulciuri si jucarii.

Craciunul in Anglia

In Anglia este frig si ceata de Craciun. Oamenii se bucura de caldura pe care semineele si sobele incinse o dau. Englezii decoreaza casa cu iedera si vasc. In timpul sarbatorilor colindatorii merg din casa in casa. Acestia priemsc dulciuri si prajiturele cu fructe uscate. 

Ajunul Craciunului este o zi foarte incarcata pentru eglezi. Impacheteaza cadoruile, pregatesc mancarurile si prajiturile traditionale ai agata sosetele in fata semineului. Dup ace toate aceste lucruri au foste terminate, intreaga familie se aduna in jurul bradului impodobit si citesc povesti de Craciun. La sfarsitul zilei, copiii ii scriu lui mos Craciun scrosiri in care spun ce cadouri isi doresc. Apoi arunca scrisorile in soba, astfel incat dorintele lor sa iasa pe cos. Dupa ce copii merg la culcare, Mos Craciun ii viziteaza. Poarta o haina lung si rosie si duce in spinare un sac cu jucarii si dulciuri.

La masa de Craciun, familia mananca curcan umplut cu castanet, gasca cu stafide sau friptura de vita . Cea mai asteptata este insa budinca cu stafide si martipan. Dupa masa de Craciun, familia se aduna in fata televizorului pentru a auzi mesajul de Craciun al reginei. La ceaiul de dupa-amiaza se serveste si un tort special de Craciun.

Citeste mai mult pe: http://timp-liber.acasa.ro/evenimente-14/traditii-de-craciun-in-jurul-lumii-4472.html#ixzz29Igt8csl

Magic!

ღ♥•Magia sarbatorilor de iarna se apropie! Daruieste, iubeste , traieste din plin momentele din viata ta! Fiecare este unic!ღ♥•º

Postul Craciunului

Postul Craciunului este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Incepe pe 15 noiembrie si se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, ne amintim de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel, crestinii postind 40 de zile, se invrednicesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.

Dezlegari in Postul Craciunului

Dupa randuiala din pravile, in timpul Postului Craciunului, miercurea si vinerea nu mancam cu untdelemn si nu bem vin. In aceste doua zile postim pana la ora 3-4 p.m., cand manacam hrana uscata sau legume fierte. Daca se intampla sa cada miercuri si vineri un sfant care sa aiba Doxologie mare, dezlegam numai la untdelemn si la vin si mancam o singura data in zi. Daca s-ar intampla miercuri sau vineri sa cada un sfant care are Priveghere, dezlegam la untdelemn, la vin si la peste. Si daca se va intampla pomenirea sfantului al caruia este hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemeni mancam peste.

Marti si joi nu mancam peste ci numai untdelemn si vin. Daca se intampla sa cada un sfant marti sau joi, care sa aiba Doxologie mare, atunci mancam peste.

In Postul Craciunului avem dezlegare la peste sambata si duminica

Biserica a randuit ca in fiecare sambata si duminica cuprinse intre 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului in Biserica) si 20 decembrie (pomenirea Sfantului Ignatie Teoforul), sa avem dezlegare la peste.

Postul Craciunului in tipicul Sfantului Sava

In tipicul Sfantului Sava intalnim urmatoarele precizari: "Deci suntem datori in aceste 40 de zile sa pazim in fiecare saptamana, trei zile postindu-le fara untdelemn si vin: luni, miercuri si vineri. Iar daca se va intampla vreun sfant mare in aceste zile intru pomenirea lui dezlegam si facem praznic pentru dragostea sfantului. Adica in ziua a 16-a, a 23-a si a 30-a ale lunii noiembrie. Si in zilele 4, 5, 6, 9, 17 si 20 ale lunii decembrie. Daca aceste zile se vor intampla marti sau joi atunci mancam peste iar daca va fi luni, miercuri sau vineri dezlegam numai la untdelemn si vin, iar peste nu mancam in afara de faptul daca se va intampla sa fie hramul Bisericii. Deci daca se va intampla hramul vreunui sfant dintre acestia in manastire atunci dezlegam la peste si la vin in orice zi ar cadea. Iar unele Tipice de la ziua a 9-a a lunii Decembrie poruncesc sa postim si la peste, sa nu mai facem nici un fel de dezlegari, in afara de sambata si duminica si de va fi hramul vreunui sfant (cand se dezleaga)."

Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului

In timpul Postului Nasterii Domnului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Colindul Vechi Obicei la Români

Adevaratul colindat se desfasoara in seara si noaptea de Craciun. Colindatorii se aduna in cete bine rânduite. Fiecare grup işi alege un conducător numit de obicei "vătaf" sau "jude". Colindătorilor propriu-zişi li se alatură caţiva flacăi cu sarcina să poarte, in saci si traiste, darurile primite.Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, avand grija să nu patrundă in zona ce se cuvenea alteia.
Odata intraţ iîn curtea casei, colindatorii işi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag.Cântecele sunt întotdeauna insoţite de dansuri.Dupa ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda işi invită colindătorii în casa. Aici, inainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde.Numărul colindelor depinde în mare masură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindatorilor.
Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau creştină).

Călatorie în minunata lume a Sărbătorilor de iarna

                                                                Despre colinde

Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină . Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici colindatul cu umblatul cu steaua . Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri.

Originile Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei) . Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări

Colindul Vechi Obicei la Români

Adevaratul colindat se desfasoara in seara si noaptea de Craciun. Colindatorii se aduna in cete bine rânduite. Fiecare grup işi alege un conducător numit de obicei "vătaf" sau "jude". Colindătorilor propriu-zişi li se alatură caţiva flacăi cu sarcina să poarte, in saci si traiste, darurile primite.Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, avand grija să nu patrundă in zona ce se cuvenea alteia.
Odata intraţ iîn curtea casei, colindatorii işi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag.Cântecele sunt întotdeauna insoţite de dansuri.Dupa ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda işi invită colindătorii în casa. Aici, inainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde.Numărul colindelor depinde în mare masură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindatorilor.
Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau creştină)

Originea sarbatorilor de iarna la romani

Sarbatorile de Iarna in Europa nu sunt o inventie noua, nici macar una crestina. In intreaga zona de influenta celtica, solstitiul de iarna reprezenta cea mai important moment din viata comunitatilor, avand un pronuntat caracter magic, presarat cu ritualuri sofisticate, multe uitate sau pierdute pentru intotdeauna, multe regasite si in prezent, fiind ceea ce acum denumim traditie populara. 

Biserica a incercat contracararea traditiei, suprapunand, incepand cu anul 350, sarbatoarea dedicata nasterii lui Iisus peste cerebrarea vechilor ritualuri, cunoscut fiind faptul ca anterior acelui an ceea ce denumim acum Sarbatoarea Craciunului era celebrata incepand cu 6 ianuarie. Sarbatorile, dintotdeauna, au avut o mare importanta sociala si chiar nu erau rare nici macar in antichitate. Erau momentele cand sefii comunitatilor coborau in sanul comunitatilor, atat pentru a strange legaturile cu masele, cat si pentru a-si arata puterea si maretia. 

In prezent, Sarbatorile de Iarna nu mai au incarcatura spirituala ca in trecut decat pentru o mica parte din crestini, cei practicanti. In schimb, au devenit, chiar si pentru spatiile necrestine, o importanta oportunitate de afaceri, "o destrabalare" generala, o competitie infernala intre societatile multinationale pentru cucerirea suprematiei pe piata, perioada in care profiturile ating cuantumuri ametitoare. 

Nimic nu mai este ca in trecut. Nici chiar misterul Liturghiei inchinate Nasterii lui Iisus nemaifiind decat, in putine locuri, un spectacol trist, plin de poleiala ieftina, acompaniat de o multime zgomotoasa, lipsita de respect fata de solemnitatea momentului. Ca o contrapondere, in pragul acestui moment solemn, cel al Craciunului, prezentam cititorilor nostri cateva aspecte mai putin cunoscute despre cum se celebrau de-a lungul timpului Sarbatorile de Iarna. 

Pe 25 decembrie, in Imperiul Roman se sarbatorea Saturnaliile 

In antichitate, Sarbatorile de Iarna debutau o data cu solstitiul de iarna, adica in noaptea de 21 spre 22 decembrie. Procesiunile druizilor erau impresionante, solemne, pline de mister, la care trebuiau sa participe toti membrii comunitatii. In prezent, in zona de influenta ortodoxa, in special, in Romania, la 21 decembrie este sarbatorit, religios, Sfantul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei, martirizat in anul 117. Peste aceasta sarbatoare crestineasca se suprapune o traditie oarecum primitiva, Ignatul porcilor, zi in care in multe gospodarii, in special din mediul rural, sunt sacrificati porcii destinati autoconsumului din gospodaria taraneasca. Desigur, in prezent, "ritualul" este extins si la orase, dar va fi interzis dupa aderare. 

Acest moment de sacrificiu nu are origine crestina, ci precrestina, dar traditia s-a transmis, pe teritoriul actual al Romaniei fiind inregistrate doar in Transilvania circa 1.000 de vetre celtice. Druizii, conducatorii spirituali ai vechilor celti, pregateau in aceasta zi ceremonialurile pentru celebrarea celei mai importante sarbatori a universului lor, cunoscuta sub sintagma "taiatul vascului". 

Ceremonialul incepea o data cu momentul solstitiului de iarna, adica la miezul noptii de 21 decembrie spre 22 decembrie, si continuau circa o saptamana, pana in preajma Anului Nou, cand vascul, din verde pal, devenea auriu. Tot druizii practicau cu aceeasi ocazie "sacrificiul de sange" pentru revigorarea soarelui, care era considerat "deosebit de slabit", druizii cunoscand ca la acel moment teritoriile aflate la nord de paralela 45 se aflau in pozitia cea mai defavorabila fata de Soare. Sacrificiul de sange facea parte integranta din ritualurile inchinate celui mai important astru pentru Pamant, porcul fiind inchinat divinitatilor htoniene. 

Totusi, dupa impunerea crestinismului si in spatiul celtic, Ignatul a devenit o sarbatoare cu caracter preponderent crestin, Sfantul Ignatie fiind considerat chiar "protectorul" porcilor. Ba, mai mult, in comunitatile crestine arhaice, se credea ca porcul ce urmeaza a fi sacrificat chiar isi viseaza cutitul cu care va fi injunghiat, credinta ce se mai pastreaza in multe comunitati rurale. La vechii druizi, creanga de vasc semnifica simbolul universal al nemuririi si regenerarii. 

Tot ca o curiozitate, in ajunul de Anul Nou, in multe localitati din Transilvania inca se mai recolteaza vascul care creste, de obicei, in salcamii batrani, fiind pus la icoane. Dar obiceiul se regaseste si in orase, in special in Bucuresti, dar aproape nimeni nu mai stie de ce se face acest lucru. Cert este ca druzii taiau vascul doar cu secera din aur, special conceput pentru asa ceva, pentru a nu-l deposeda de calitatile sale subtile, magice. Si la francezi s-au pastrat urme ale acestei traditii sacre, chiar si in franceza actuala existand urarea "Au gui l´an neuf!", ceea ce, intr-o traducere aproximativa, inseamna "Cu vascul, anul se innoieste!".

Vascul era pus in directa corespondenta cu fortele infricosatoare ale Cerului, crezandu-se ca stejarii cu vasc sunt mai des loviti de trasnet. Curios e faptul ca, desi romanii nu au practicat ritualurile legate de semnificatia vascului, Virgilius indica faptul ca Eneida ii pune in mana lui Enea o creanga de vasc in momentul in care acesta coboara in Infern. 

In spatiul de civilizatie romana, ziua de 25 decembrie a fost, intr-o perioada indelungata, chiar dupa aparitia crestinismului, o zi dedicata celebrarii unor mari sarbatori, in special, cultului Soarelui detasandu-se. Comodus (185-192) s-a initiat in Misterele lui Isis si in cele dedicate zeului Mithra. Apoi, Caracala (211-217) incurajeaza cultul lui Sol Invictus, introdus intr-o formula semioficiala la Roma, in jurul anului 220, de catre Elagaballus. 

Dar cel care da mare amploare acestei sarbatori este Aurelian, in anul 270, reusind astfel sa "integreze" oficial vechea cultura politeita romana in cea monoteita, dedicata Soarelui, devenind singura traditie cavsi-monoteita, cu caracter universal, din Imperiul Roman. Mai mult, toate elementele siriene ale zeului Mithra din Emesa au fost eliminate iar serviciul cu caracter divin a fost incredintat chiar senatorilor romani. Dar ceea ce este mai important e faptul ca ziua de 25 decembrie a devenit oficial data aniversara a lui Deus Sol Invictus, cunoscuta si ca sarbatoarea Saturnaliilor, si ziua de nastere a tuturor zeilor solari orientali. Dar lucrul cel mai curios legat de Sol Invictus figureaza in opera lui Henri Hubert, care afirma ca cel mai mare templu inchinat vreodata acestei zeitati ar fi existat la Sarmisegetuza, in Muntii Orastiei. 

Trebuie amintit ca insusi Constantin cel Mare a ramas pana la moarte adeptul lui Sol Invictus, cu toate ca Eusebiu din Cesareea precizeaza ca acesta ar fi introdus, oficial, in Imperiu, religia crestina in urma unei viziuni pe care a avut-o inainte de batalia cu Maxentiu la Podul Millius. 

Dupa Vasile Lovinescu, simbolul crengii de vasc apare si in traditia populara romaneasca sub forma vartenitei, sau a tipsiei, sau a Clostii cu puii de aur, sau a sorcovei de Anul Nou - daruita de zana buna fetei harnice. 

Originea denumirii Craciunului, nelamurita 

Biserica hotaraste abia in anul 350 ca sarbatoarea nasterii lui Iisus sa fie fixata pe data de 25 decembrie, pana in acel an, acest eveniment fiind celebrat la 6 ianuarie. Multi specialisti in domeniu cred ca aceasta decizie s-a intemeiat pe specularea unei stari de fapt, la acel moment, majoritatea comunitatilor din Europa nefiind crestinate. Cu timpul, lucrurile au intrat in "normal", obiceiurile "pagane" amestecandu-se cu cele crestine, acest melanj supravietuind si astazi. La un moment dat, sarbatoarea de la 25 decembrie incepe sa fie denumita Craciun. Nu exista nici macar o parere, cat de cat coerenta, in ceea ce priveste originea acestei denumiri. Exista multe variante, dar in cadrul de fata vom prezenta succint doar cateva. Dupa unii, denumirea ar veni din latinescul "creatio", adica nastere, sau "calatio", adica convocare, sau din "quartum jejinium", adica al patrulea post. Dupa altii, denumirea ar veni din slavul "karacun", o denumire a sarbatorii solstitiului de iarna la slavii precrestini, semnificatia fiind cea de "moarte naprasnica".

Exista si varianta albaneza, "kercun", adica buturuga, dar nimic nu e sigur, dupa mine cea mai apropiata de realitate pare a fi, totusi, filiatia latina. Trebuie remarcata si parerea cercetatorului roman Gheorghe Musu, care considera ca originea denumirii ar fi de filiatie traco-dacica, stramosii nostri celebrand, de asemenea, solstitiul de iarna, iar in centrul ritualurilor acestora se regasea cultul "buturugii sacre", careia i se dadea foc in timpul unui ritual dedicat cultului Soarelui. 

Tot Gheorghe Musu explica in opera sa de ce Sarbatorile de Iarna tin 12 zile, adica de la Craciun la Boboteaza, interval in care Anul Nou cade exact la mijloc si simbolizeaza "renovarea timpului". De asemenea, Romulus Vulcanescu mentioneaza o serie intreaga de ritualuri precrestine, care inca, in perioada interbelica, mai erau prezente in traditiile comunitatilor romanesti crestine, dintre care amintim doar arderea busteanului sau Prepeleacul, rotile de foc rostogolite aprinse din varful dealurilor si muntilor in preajma Craciunului, impodobirea bradului sacru si chiar colacii rotunzi - ca simbol solar. 

Craciuneasa - cea mai fermecatoare fiinta mitologica romaneasca 

Dar cea mai fermecatoare fiinta mitologica romaneasca este Craciuneasa. Fara a insista asupra acestui aspect, trebuie precizat ca in mitologia romaneasca majoritatea fiintelor mitologice malefice sunt de sex feminin, aspect preluat, in mare parte, din mitologia romana, printre acestea numarandu-se ielele. Dar si personajele din categoria babelor, precum Baba Cloanta, Baba Harca, sau chiar Baba Dochia - care ar intruchipa Ceahlaul, sunt tot de origine malefica. 

In contrapondere, probabil in secolul al XVII-lea, in mitologia populara romaneasca se impune un personaj mitologic, cu valente benefice, denumit Craciuneasa. Era, in aceasta acceptiune, sotia lui Craciun, un om bogat, dar deosebit de hain. Dar, parca, pentru a fi pedepsit pentru rautatea sa, lui Craciun i se nasc trei fiice, fiecare avand cate un defect fizic major. In noaptea nasterii lui Iisus, Craciuneasa, profitand de faptul ca hainul Craciun era plecat la moara, o ajuta pe Maria sa nasca. Ba, mai mult, o trimite pe fata ciunga sa-i duca Maicii Domnului rodii, despre simbolismul carora nu insistam in acest context. Drept rasplata, Maria transforma mana ciunga intr-una din aur, fetei schioape ii metamorfozeaza piciorul olog in picior de aur, iar fetei oarbe ii reda vederea. 

Intors acasa, drept razbunare pentru nesocotirea ordinelor sale, Craciun ii taie Craciunesei mainile din cot, dar Maica Domnului, impresionata de bunatatea femeii, face ca mainile acesteia sa se refaca miraculos. Craciun, vazand aceste minuni, devine atat de pios, incat legenda indica faptul ca el ar fi fost primul adept al lui Iisus, deci, implicit, si primul crestin, cu mai bine de 30 de ani inaintea sutasului Cornelius. Desigur, legenda are multe variante, dar mesajul este mereu acelasi. N. Cartojan crede ca acest arhetip malefic, al taiatului mainilor, si-ar avea originea in Protoevanghelia lui Iacob. Dar Mircea Eliade demonstreaza admirabil ca, de fapt, arhetipul original s-ar regasi in cel al copacului, al regenerarii vietii. 

Ritualuri de Craciun 

Obiceiul colindatului 

In vechime, fapt atestat inca din secolul al XVII-lea, colindatul reprezenta un ritual desfasurat dupa reguli stricte. Inca din momentul in care cocosul vestea miezul noptii dinspre Ajun, gospodinele se trezeau si incepeau pregatirile pentru masa din seara de Craciun. Obiceiul era preponderent in Moldova si Bucovina, dar variante asemanatoare se regaseau in tot spatiu romanesc, indiferent de organizarea statala in care parti din acesta se regaseau. 

Spre seara, masa era incarcata de bucate si acoperita, asteptandu-se venirea preotului, care trebuia sa binecuvanteze bucatele. Inca din acele vremuri, preotul era rasplatit cu bani. Paul de Aleppo, notarul patriarhului Macarie al Antiohiei, consemneaza faptul ca, in timp ce se afla in Moldova spre anul 1650, de Sarbatoarea Nasterii Domnului preotii locului, insotiti de cantareti, dar si de "cohorte" de sarmani, vizitau casele celor instariti, colindand gazdele si binecuvantandu-le bucatele. Mai tarziu, spre secolul al XIX-lea, se formeaza cete de colindatori, care "oficiau" ritualuri asemanatoare cu cele de astazi. Pomenim, totusi, ca in traditia romaneasca colindul este de doua tipologii: prima avand continut religios, dar un important numar de colinde au continut integral laic. 

Steaua 

Este un ritual recent, probabil de sfarsit de secol XIX. Incepe din prima zi de Craciun si se incheie de Sfantul Vasile. Sunt zone in care continua si dupa Anul Nou, pana inspre Boboteaza. Tudor Pamfile, in importanta sa lucrare "Sarbatorile la romani" precizeaza ca in Macedonia obiceiul "Steaua" a fost introdus de catre elevii romani, aflati la scoala romaneasca din Bitolia. Copiii care umbla cu Steaua se numeau in secolul al XIX-lea, fie stelari, fie colindari, fie crai sau chiar colindatori. De obicei, erau grupuri de cate trei baieti, cu trimitere la cei trei magi sau crai, veniti din Persia pentru al vedea pe pruncul Iisus. Trebuie amintit ca, la romani, Anton Pann a fost primul culegator de "uratii ce se rosteau cu Steaua". 

Turca, Capra sau Brezaia 

Sunt obiceiuri ancestrale, pastrate pana in zilele noastre sub o multitudine de variante, unele cu adevarat interesante. De obicei, fac parte din categoria obiceiurilor cu un pronuntat caracter laic, asemeni dansului Calusului, ritual executat in zona Olteniei, vara, de Sanziene. In multe zone, ritualurile precizate anterior incep chiar de Ignat si se incheie de ziua Sfantului Vasile. 

Turca este reprezentat de un bot de oaie, "cu piele de iepure la barba, cu urechi de iepure si coarne de lemn", impodobit cu beteala si panglici folosite de fete pentru legatul parului. Botul are doua parti mobile, una fiind deplasata cu o sfoara pentru a face galagie, denumita pe vremuri "clantaire". Ansamblul este fixat pe o tija, tinuta de un barbat mascat astfel incat Turca sa se gaseasca deasupra capului. In timpul ritualului, in trecut, purtatorul de Turca executa un dans ritual, deosebit de interesant, dar in prezent acesta a fost tranfigurat, din cauza ca elementele rituale nu s-au mai pastrat in formula lor originala. 

In zona Muscelului, Turca era cunoscuta sub denumirea de Brezaie, alaiul fiind insotit de lautari. Se trecea din casa in casa, executandu-se foarte strict un ritual destul de complex, asupra caruia nu insistam. In unele zone din Moldova, Turca se numeste si Capra, dar, in esenta, ritualul era asemanator. 

Mosii de Craciun 

Mosii, in mitologia romaneasca, au o multitudine de semnificatii, dar prin Mosii de Craciun, potrivit lui Tudor Pamfile, romanii inteleg "pomana din mana, adica acele daruri pe care gospodina le face si le duce la alte case, spre a le da de pomana pentru sufletul raposatilor din casa ei". Mosii de Craciun se fac in ziua de Ajun, dar si in ziua de Craciun. Diversitatea acestui obicei este deosebita. Amintim unul dintre cele mai interesante, care se celebreaza in Bucovina. In noaptea de Ajun, de obicei, pe masa se pune un colac si un pahar cu apa pentru ca raposatii sa poata gusta din aceste bucate, presupunandu-se ca acestia ar reveni in aceasta noapte pentru cateva momente la casele lor. Obiceiul are conotatii precrestine. 

Pomul de Craciun 

Tudor Pamfile aprecia ca Pomul de Craciun "e o datina venita din Apus", fiind adoptata initial de catre familiile celor instariti de la orase. Pamfile chiar il citeaza pe celebrul povestitor Petre Ispirescu, care povestea ca, atunci cand a vazut primul Pom de Craciun, ar fi crezut ca in acea casa ar fi decedat cineva. 

Vinul, bautura sacra 

Vinul este bautura cea mai prezenta pe masa romanului, dar putini stiu ca la origine aceasta licoare era in fapt o bautura rituala, utilizata in acest scop cu mult inaintea sarbatorilor dionisiace in Grecia Antica. In fapt, initial a fost folosit in ritualurile dedicate zeului Mithra, viitorul Sol Invictus al Imperiului Roman. Acestuia i se oferea paine si apa cu vin, painile fiind insemnate chiar cu o cruce, viitorul simbol crestin. Cercetatorii afirma ca vinul ar fi inlocuit bautura iraniana haoma, care avea un efect devastator asupra celui care o consuma.

Sursa:9am.ro

Sarbatorile de iarna in traditia populara

De la San Nicoara la Mos Niculae

(6 decembrie) Poporul are habar mai putin de identitatea si biografia reala a Sfantului Nicolae, desi il tine foarte drag. San Nicoara, cum era indeobste numit in lumea traditionala, este mai degraba un personaj mitologic, in jurul caruia s-au tesut legende diverse si uneori nastrusnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfant facut de Dumnezeu si ar sta de-a stanga Acestuia (primul facut, Mihail, are cinstea sa stea de-a dreapta). San Nicoara (ajutat de San Toader) pazeste Soarele, care are adesea tendinta sa fuga, ca un cal naravas. San Nicoara e acum batran, dar in tineretile lui unii zic ca ar fi fost podar, iar altii ca ar fi fost corabier si pescar (ca protector al corabierilor, Sf. Nicolae este cunoscut pe scara larga, atat in Rasarit cat si in Apus). El ar fi oprit si apele Potopului pe vremea lui Noe. Se pare ca ipostaza de Mos Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminti, insa nuieluse pentru cei neastamparati) e o inovatie oraseneasca, prefigurand darnicia mai substantiala a lui Mos Craciun.

Ignatul (20 decembrie)

Numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie Teoforul, trecut in calendarul bisericesc la data respectiva. Pentru tarani, Ignat a fost insa un simplu om necajit care, vrand sa-si taie porcul, ca tot romanul, a scapat securea in capul lui tata-sau, omorandu-l pe loc, apoi caindu-se toata viata si primind mila de la Dumnezeu siSfantul Petru. In ziua de Ignat se taie porcul si nu e bine sa lucrezi altceva. Cand tai porcul (care mai nou cica ar trebui adormit, dupa normele europene!), zici: „Ignat, Ignat, / Porc umflat“. Porcul nu-i luat chiar pe nepregatite, caci se spune ca, in noaptea de dinaintea Ignatului, isi viseaza cutitul... Cu sangele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca sa fie sanatosi peste an. Dupa taiere si transare, urmeaza „pomana porcului“, la care iau parte casnicii si ajutoarele. Regretata Irina Nicolau observa ca in popor se face o fina deosebire intre a taia porcul si a-l omori: daca respecti intru totul regulile traditionale (cum il injunghii, cum il parlesti, cum il transezi, cum il chivernisesti), atunci il tai (ceea ce e in firea lucrurilor, placand si lui Dumnezeu), in vreme ce, daca incalci regulile (ritualul), atunci se cheama ca-l omori, prefacand sacrificiul legiuit in crima nelegiuita! O vorba spune ca cine n-are porc gras de Craciun si cutit ascutit la vremea pepenilor, acela n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de asemenea: „Pastele fudulul“ si „Craciun satulul“ (niciodata romanul nu mananca atat de mult si de greu, ceea ce uneori umbreste bucuria spirituala a Craciunului, riscand sa-l prefaca in sarbatoare a pantecului, ispasita prin revolta ficatului sau a matelor, mai ales daca s-a tinut postul prealabil).

Mos Ajunul (24 decembrie)

Ajunul Craciunului apare personificat in chipul unui mos cumsecade, frate mai mic al lui Mos Craciun si despre care se spune ca ar fi fost pastor: Mos Ajunul. Acesta pare mai autohton decat Mos Craciunul actual, de import occidental. Romanul se pune sa chefuiasca inca din seara de ajun, cand in unele parti se crede ca vin si sufletele mortilor sa petreaca laolalta cu cei vii. Ca atare, pe masa se pune hrana anume si pentru ei (s-ar zice ca mortii nu prea trag la carne, ci mai degraba la colaci, turte si cozonaci). Copiii umbla cu Mos Ajunul („Ne dati ori nu ne dati...?“) si primesc mai ales nuci si covrigi. E bine sa se imparta bucate, atat in numele mortilor, cat si ca semn de belsug, fiind rastimpul prin excelenta al darurilor. Lipsa reciprocitatii e rau vazuta, iar pe alocuri se crede ca zgarcitii incaseaza pedepse de la Mos Ajun (cele mai grele fiind ale acelora care nu primesc uratorii). Daruitul de bani nu intra in optica traditionala, incetatenindu-se abia in mahalale oraselor (mai ales o data cu „tiganizarea“ colindatului).

Mos Craciun (25 decembrie)

Mos Craciunul cu plete dalbe, astazi imbracat in costum rosu, cu sacul doldora de jucarii sau alte atentii, deplasandu-se in sanie trasa de reni, de cerbi sau de iepurasi, nu tine deloc de vechile traditii romanesti, ci reprezinta, ca si pomul (bradul) de Craciun, un imprumut tarziu din lumea apuseana, neatestat la noi inainte de secolul al 19-lea. Comunistii l-au rebotezat Mos Gerila (uzand abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare), pentru a estompa pe cat cu putinta implicatiile religioase. Traditia crestina spune ca Mos Craciun ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului in care a nascut Fecioara. Dupa o alta varianta a legendei, el a fost, dimpotriva, un om bogat si rau, care ar fi refuzat sa dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevasta-sa, Craciuneasa. Ba mai mult, de furie ca femeia i-a ajutat pe straini, el i-ar fi taiat mainile de la coate, dar acestea s-au refacut in scalda Pruncului. Pentru inima ei buna, Craciuneasa trece drept patroana a moaselor. In fata unei asemenea minuni, Craciun insusi se spaseste si se crestineaza, devenind primul dintre sfinti. S-a spus si ca personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeitati pagane a locului. Se stie, bunaoara, ca sarbatoarea Nasterii Domnului s-a suprapus pe vechea sarbatoare a nasterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti). In vechime, crestinii sarbatoreau tot acum si Anul Nou, ceea ce explica faptul ca Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri si „Craciunul cel mic“.

Colindatul

Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei stravechi, desigur precrestin, dar care, in timp, a ajuns sa faca, s-ar zice, casa buna cu crestinismul. Cantecelele respective atrag norocul sau binecuvintarea asupra oamenilor si gospodariilor, pentru tot anul care urmeaza. In vechime, colindele erau „specializate“ (de preot, de pastor, de fata mare etc.). O categorie importanta de colinde sunt strict legate de Craciunul bisericesc, evocand inchinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul - stalcire a numelui Betleem) sau panica si viclenia lui Irod (Irozii), culminand cu taierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica ii pomeneste pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare in naivitatea lor. Cam in acelasi timp, flacaii umbla cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, in cete pestrite si galagioase (ca e un obicei pagan se vede si din aceea ca in unele parti se zice ca astfel de colindatori „glumeti“ ar fi parasiti vreme de 6 saptamani de ingerul lor pazitor!), iar copiii cu Steaua („Cine primeste steaua cea frumoasa si luminoasa...“). Cantecele de stea cu care suntem familiarizati astazi (mai ales „Steaua sus rasare...“) sunt de origine culta, adeseori chiar bisericeasca. Plugusorul si Sorcova sunt legate de innoirea anului, neavand nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului. Din pacate, toate par a fi pe cale de disparitie, sau in orice caz iremediabil compromise de transformarea lor intr-o forma de cersit tiganesc (extinsa stupid si penibil cam de pe la Sf. Nicolae si pana la Sf. Vasile).

♥ Traditii de Craciun si Anul Nou ♥

De ce 25 Decembrie?

Craciunul se sarbatoreste abia din secolul al II-lea d.C., Biserica incercand sa gaseasca o zi care sa corespunda nasterii Domnului.

Necunoscandu-se o data exacta, s-au presupus zile precum 6 ianuarie, 10 aprilie, 25 martie ori 29 aprilie, toate aceste zile fiind sarbatorite de-a lungul timpului. Multi dintre Papi au sarbatorit Craciunul in lunile martie sau aprilie, iar Estul a ales 6 ianuarie. In secolul IV s-a decis sarbatorirea nasterii in perioada Solstitiului de iarna, mare sarbatoare a popoarelor europene. Totodata cei care sarbatoreau Craciunul pe 6 ianuarie s-au decis si ei asupra zile de 25 decembrie. Asadar, aceasta zi nu este ziua reala a nasterii lui Iisus Hristos dar e foarte importanta pentru noi ca semnificatie. Nu sarbatorim 25 decembrie, sarbatorim Craciunul...

Obiceiuri din Moldova

In Moldova se zice ca spre Craciun "se pun din toate mancarurile intr-o strachina, pe prispa, sub fereastra, dar sa nu gusti din mancare, caci noaptea vine ursitorul, degusta si atunci il vezi prin fereastra". Iar in ziua de Anul Nou se zice ca "e bine ca fetele sa deschida poarta des-de-dimineata, ca se marita".

Paganii credeau ca granele au un spirit pe care, de obicei, il identificau cu un animal, astfel se explica o serie de credintei si superstitii. De pilda, in Bucovina si in Moldova, din turtele facute de Craciun se pastreaza pana primavara cand sunt puse intre coarnele vitelor cand pornesc la arat. Se spune ca acesti colaci, care se fac de Craciun, trebuie sa fie rotunzi precum Soarele si Luna.

In Botosani nu se da nimic din casa in ziua de Ajun, nici gunoiul nu se da afara; nu se imprumuta nimic. "De ajunul Craciunului si al Bobotezei, se ia din toate mancarurile de deasupra: grau, galuste etc. Iar apoi si doua placinte, una o dai intai argatului care e la vite, dar trebuie sa fie mancacios, ca apoi mananca bine vitele peste an si cealalta o rupi in bucatele s-o dumici in mancarea vitelor. Cand le dai sa manance zici: “Cinati sanatos ca si noi cinam”". (Elena Niculita)

Pe la sate mai dainuie credinta ca in noaptea de Craciun animalele ar vorbi. Satenii se tem ca nu cumva sa le auda ca acesta ar fi semn rau...

Sarbatorile in Ardeal

In Ardeal, sarbatorile de Craciun incep de la Sf. Nicolae (6 decembrie), cand fetele se aduna in grup, inca din seara de 5 decembrie, si framanta placintele care vor fi unse cu ou, pentru a doua zi. Doar la 9 fix seara, nici un minut mai devreme sau mai tarziu, navalesc flacaii si se incinge petrecerea, cu glume si lapte parfumat. O credinta ciudata a colectivitatii de germani este aceea practicata de Sfanta Lucia (12 decembrie), cand capul familiei umbla cu o tava pe care este asezate, pe jar, o crenguta cu care afuma si cele mai ascunse cotloane ale casei, surii, beciului, podului.

Tot in Transilvania se obisnuieste ca in noaptea de Craciun, la un semn al diacului, mirenii sa arunce cu boabe de porumb strigand: "Rod in cucuruzi!". Se pare ca acest obicei este o transformare interesanta a unui obicei din Polonia, unde mirenii arunca in preot cu boabe de ovaz - in amintirea lapidarii Sf. Stefan.

Colindatul in Maramures

Semnificatiile colindatului se pierd departe in negura vremii. Colindatul simbolizeaza in esenta, moartea vechiului an si nasterea celui nou. Si, dincolo de semnificatia religioasa, colindele pot fi considerate cu usurinta drept rituri stravechi ce amintesc de un cult al fertilitatii, dar si rituri de pregatire a feciorilor pentru viitoarea viata de familie.

Cetele de feciori se formau in vechime dupa Sfantul Andrei sau chiar dupa Sfantul Nicolae. Ele cuprindeau un numar impar de persoane de 3, 5 sau 21 de baieti, in functie de cati se aflau in sat cu varste cuprinse intre 18-20 de ani si erau necasatoriti.

Unii dintre ei licitau pentru functia de vataf mare. Aceasta functie se nogocia, iar cel care depunea o garantie mai mare, era ales, dupa care, banii adunati, ii reveneau lui. Tot acum se aleg un vataf mic, un stegar, un casier si un colcer (care are grija de alimente) precum si un crasmar care era responsabil cu bautura.

Vataful mare alegea o gazda din sat si, daca nici unul nu stia sa cante la vreun instrument, se tocmeau lautari. Feciorii invatau colinde, faceau steagul si isi pregateau straiele de sarbatoare.

Intre Craciun si Anul Nou ceata de feciori se muta cu totul la gazda pe care au ales-o. Pe toata aceasta perioada, ei locuiau in cea mai mare camera, iar gazdele erau pentru ei, mama si tata. Barbatul supravegea disciplina cetei de feciori iar femeia avea grija de curatenia gospodariei.

Pe toata perioada colindatului feciorii nu aveau voie sa umble singuri, ci numai in ceata. De multe ori, unii dintre ei se legau fartati, o legatura cu mult mai puternica decat cea a fratilor de sange. Daca unul dintre ei incalca regula si pleca de unul singur era prins si legat de maini si de picioare, dupa care era plimbat cu sania prin tot satul. In tot acest timp, el striga: "Cina face ca mine, asa sa pateasca"!

Sarbatorile de iarna la romani

Sarbatorile de iarna la romani incep odata cu prinderea Postului Craciunului (15 noiembrie) si tin pana la Sfantul Ioan (7 ianuarie). Este o perioada bogata in obiceiuri, diferite de la o zona la alta, avand in centru marile sarbatori crestinepraznuite in aceasta perioada. Reperele mai importante sunt: Postul Craciunului, Craciunul, Anul Nou, Boboteaza si Sfantul Ioan. In functie de acestea, grupele de traditii si obiceiuri difera.

Postul Craciunului este, in felul sau, un paradox: un post de bucurie; desi in traditia crestina postul inseamna pocainta, asceza, intristare. Postul Craciunului insa inseamna toate acestea numai in masura in care simbolizeaza intunericul in care se afla lumea inainte de venirea Mantuitorului. Dar intrucat asteapta si prevesteste Nasterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post usor, cu dezlegare la peste in fiecare sambata, duminica si sarbatoare mai importanta.

Caracteristice perioadei acestui post, in comunitatea romaneasca sunt pregatirile pentru marea sarbatoare a Craciunului (atat din punct de vedere gospodaresc, cat si din cel al obiceiurilor) si serbarea sarbatorilor crestine din aceasta perioada. Pentru comunitatea de pana la inceputul secolului al XX-lea, aceasta este perioada sezatorilor, intrucat, in noptile lungi de iarna, era vreme destula pentru lucrul de mana, dar si pentru distractii; aceasta era si perioada cand se cunoasteau flacaii cu fetele, pentru a se casatori, dupa Boboteaza. Dar datorita lipsei acelor nevoi economice si culturale, pentru societatea romaneasca de astazi, acele vremuri au ajuns doar o amintire.

In privinta sarbatorilor din post, ele debuteaza cu Filipii de toamna (cunoscuti si ca Cilipi, Hilipi sau Pilipi), serbati intre o zi si sapte zile, in perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau "un fel de spirite supreme ale lupilor, (... ) cel mai mare si cel mai rau fiind Filipul cel Schiop sau Godinetul Schiop"(1). In aceasta perioada femeile nu dadeau gunoiul afara, ci il strangeau dupa usa, nu impungeau cu acul, ca sa nu le ia lupul oile (2). Lipeau gura sobei ca sa se lege gura lupului, sau atarnau de lemnul cosului o secure, ca sa fie ferite de pagube (3). Se spunea ca cine tine Filipii isi apara casa de foc, de serpi, de strigoi si stricaciuni, dar mai ales de pagubele provocate de lupi.

In ziua de azi, printre femeile batrane, Filipii abia mai pastreaza amintirea sarbatoririi lor. E o sarbatoare populara, tinand mai mult de credinte vechi si de frica de sfinti.

Pe 21 noiembrie este o alta sarbatoare importanta, cunoscuta in popor sub numele de Ovidenie. Este vorba de Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, care a ramas vreme de 12 ani in Sfanta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi sa fie logodita cu dreptul Iosif. In popor se spune ca, in aceasta zi, cerurile se deschid si animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte napraznica.

Pe 4 decembrie se tine Sfanta Varvara (Barbara) izbavitoarea de otrava, de bube si pazitoarea lumii de Antihrist. Nu se oparesc rufe, nu se tese, nu se coase in aceasta zi. Copiii nu au voie sa manance boabe. Se spune ca mamele ii imbarbureaza pe copii (le ung fata cu miere, apoi ii spala cu apa in care au spalat icoana) (4).

Cu strasnicie se mai tine si Sfantul Spiridon, Facatorul de minuni (12 decembrie), fiind considerat tot un sfant periculos. Cumva acest tip de sarbatori (generate de frica si nu de cinstirea sfintilor) pare a nu fi tinut din motive crestine. Si totusi frica de Dumnezeu este considerata a fi inceputul intelepciunii. Alternativa crestina la frica ce-i determina pe romani sa tina o anumita sarbatoare este dragostea adevarata de Dumnezeu si de sfinti, despre care Sfantul Antonie cel Mare spune ca biruieste frica.

In fine, urmeaza un sfant tinut din dragoste: Sfantul Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei, care a stralucit prin milostenie, intelepciune si propovaduirea dreptei credinte, aparand Biserica de invatatura ereticului Arie. In amintirea bunatatii acestui sfant si azi romanii le dau daruri de Mos Nicolae copiilor, care le afla, in dimineata acestei zile, in ghetute sau sub perna.

In popor se spune ca Sfantul Nicolae tine paza soarelui, care, satul de mers pe acelasi drum si scarbit de ce vede, vrea sa fuga. Altii spun ca a fost podar, corabier sau pescar si ca are darul de a-i ocroti pe cei ce merg pe ape. Este considerat ocrotitorul saracilor si datatorul de noroc al fetelor sarace la maritis. De asemenea, se spune ca el aduce zapada, iar daca ninge de ziua sa, va fi iarna grea.

O mare sarbatoare la sfarsitul lui noiembrie, pe 30, este cea a Sfantului Apostol Andrei, cinstit ca apostol al romanilor, intrucat, din spusele istoricului Eusebiu al Cezareei reiese ca lui i-a revenit, prin tragere la sorti, sa propovaduiasca Evanghelia in partile Traciei si ale Scythiei, inclusiv Dobrogea de azi. Amintirea marelui apostol a fost pastrata, pana nu demult, de romani, doar in cateva povestiri locale. Acestea vorbesc despre pestera sa din Dobrogea, care inca se mai pastreaza, despre izvorul si locurile pe unde a propovaduit. Astazi Sfantul Andrei este sarbatorit in toate bisericile, prin sfinte slujbe. De asemenea, i se aduce cinstire prin numirea copiilor cu numele sau, prin zidirea de biserici avandu-l ca ocrotitor. Este sarbatorit chiar si in mass-media, unele posturi de televiziune dedicandu-i emisiuni speciale in ziua praznicului sau.

Considerat patron al lupilor, in unele icoane populare este reprezentat cu cap de lup. Noaptea dinainte este cunoscuta sub numele de noaptea strigoilor, de care oamenii se aparau, ungand usile si ferestrele cu usturoi, sau consumand mujdei. Se spune ca in noaptea Sfantului Andrei strigoii se iau la bataie pe la hotare si raspantii, putandu-i ataca si pe oameni. Prin unele locuri (in Moldova) se consuma o bautura numita covasa, ca oamenii sa fie aparati de strigoi. Aceasta se prepara din terci sau turte de malai, amestecate cu apa. Amestecul era pus la fermentat, apoi consumat in ziua Sfantului.

O adevarata petrecere a flacailor si fetelor avea loc in noaptea dinaintea Sfantului Andrei, la pazitul usturoiului. Una-doua batrane pazeau usturoiul adus de fete pentru a nu fi furat de flacai. Se spunea ca acest usturoi are puteri tamaduitoare, izbaveste de strigoi, (5) ajuta la drum lung si la negustorie (6).

Practicile traditionale de Sfantul Andrei care s-au mai pastrat sunt cele de divinatie. Fetele incearca sa-si gaseasca ursitul, uitandu-se goale in fantani, in oglinda sau intr-o ceasca cu apa in care se pune un inel cununat, ori mancand o turta sarata si crezand ca vor visa ca cel care le este ursitul va veni sa le aduca apa. O alta datina pastrata in zilele noastre este aceea de a pune grau la incoltit de Sfantul Andrei, crezand ca, asa cum va arata graul la Craciun, asa va fi recolta din anul ce urmeaza.

Ignatul este in traditia crestina sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Sfantul a lasat pretioase documente Bisericii - scrisorile Sale dedicate comunitatilor crestine prin care trecea pe drumul martiriului, care a avut loc la Roma. Acestea se numara printre putinele marturii vii ale unui sfant mucenic, aflat inaintea patimirii.

In datinile romanilor, aceasta zi a ramas prin ritualul sacrificarii porcului, fara conotatii sacre astazi, desi folcloristii vad in acest act o substituire a jertfelor omenesti, sarbatorirea unei zeitati, a unui "spirit agrar"(7).

Acest sacrificiu se face mai mult pentru a indestula cu carne si produsele traditionale sarbatorile care urmeaza si intregul an. Latura practica predomina acum asupra celei ritual-ceremoniale. Si aceasta, desi se poate vorbi despre un intreg ritual al pregatirii porcului. Acesta, dupa ce este injunghiat, este parlit, apoi spalat cu malai, si acoperit cu o patura. In unele locuri, i se face o taietura in forma de cruce, in frunte. Copiii se suie calare pe porc, ca sa aiba noroc tot anul. Apoi se scot intestinele si maruntaiele, se transeaza carnea, se fac preperatele traditionale (caltabosi, toba, lebar, sangerete, carnati, tochitura, drob, (cighir), etc.). In aceeasi zi se face si nelipsita "pomana a porcului" cu vecinii si cei ai casei.

Tot legat de taierea porcului este obiceiul numit "Vasilca". Acesta se paractica intre Craciun si Anul Nou, de catre tigani sau de feciorii din sat; pentru ca, in comunitatea romaneasca, porcul nu se taie intotdeauna de Ignat, ci si in Ajunul Craciunului sau in alta zi, pana la Anul Nou.

Capatana porcului se impodobea cu margele, cercei, voal de mireasa, coroana de flori. Se punea pe o tava, pe care se mai asezau bani, (chiar de aur), argint si friptura. Se pleca la colindat cu capul de porc astfel impodobit. Pe vremuri, colindatorii cu Vasilca purtau camasa alba, brau rosu sau negru, opinci. Acum se imbraca "cu ce au", dar pastreaza, partial, textul colindului si acompaniamentul (la acordeon sau la fluier, ori mai multe instrumente muzicale).

Daca obiceiul le-a sugerat anumitor cercetatori apropierea de zeul Shiva al Indiei, romanii vad in el asemanarea "chipului porcului" cu "frumoasa fata din basmele romanesti" (Ileana Cosanzeana). Aceasta o sugereaza semnificatia mostenita din batrani si textul, rostit in Sudul tarii:

"Vasilca, fata frumoasa,
Sade cu Voda la masa
Si mananca vita aleasa.
Cate flori sunt in livada,
Atatia galbeni in lada;
Cati carbuni sunt in cuptor,
Atatea vite-n obor"(8).

Importanta este si ziua de Ajun (24 decembrie) cunoscuta ca zi de post aspru. In trecut, femeile mancau numai seara prune uscate sau poame fierte. Se facea si un dulce traditional, numit "scutecele lui Iisus" sau "pelincile Maicii Domnului", din turte subtiri, coapte pe plita si umplute cu o crema obtinuta din samanta de canepa zdrobita.

Cand se matura, seara, gunoiul nu se da afara, ca sa nu ai suparari si pagube la vite. Cosurile se matura si funinginea se arunca in vie, ca sa incarce via cu struguri. Gainilor li se dadea sa manance din sita, ca sa oua mult.

In dimineata acestei zile, acum, dar mai demult si cu o seara inainte, cetele de copii umblau din casa-n casa cu colinda. Obiceiul se mai numea Mos-Ajunul, Buna-dimineata, Colindisul sau Buna-dimineata la Mos Ajun. In unele locuri (Oltenia, Transilvania) colindatorii se numeau piterei sau pizerei si erau condusi de un vataf. Datina era ca atunci cand intrau in casa sa scormoneasca focul din vatra. Ca daruri primeau covrigi, colaci, turte, mere, nuci.

Dar cel mai cunoscut obicei de Ajun este mersul cu icoana. Acum obiceiul dureaza mai multe zile in ajun de Craciun si nu mai e practicat de baietii din corul bisericii, ci de preot insotit de dascal. Ei colinda din casa-n casa, stropind cu aghiazma casa si locatarii si cantand troparul Nasterii Domnului: "Nasterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se-nchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, Marire Tie!"

In cultura populara contemporana se remarca pierderea legendelor populare legate de sfintii si sarbatorile din aceasta perioada a anului, ca si simplificarea (chiar stilizarea) obiceiurilor. Semnificatiile arhaice (cate vor fi existat in comunitatea romaneasca) s-au pierdut, ramanand, in general, un complex de acte, ritualuri si ceremonialuri care nu-si mai au motivatia decat in simpla practica.

Aceasta este si situatia Craciunului, sarbatoarea Nasterii Domnului, zi de mare bucurie si binecuvantare pentru crestini. Este sarbatorita la 25 decembrie de prin secolul al IV-lea (pana atunci se sarbatorea la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, sub numele de Epifanie sau Teofanie). In aceasta sarbatoare, si in cele ce-i urmeaza in calendar, etnologii vad urmasele Saturnaliilor, Mythraliilor si altor sarbatori romane dedicate solstitiului de iarna.

In calendarul actual al romanilor, sarbatoarea are caracter crestin, fiind sarbatorita atat prin participarea la slujbele bisericesti, cat si prin practicarea unor obiceiuri populare. Cel mai practicat dintre acestea din urma este colindatul.

Obiceiul se practica in Ajunul Craciunului, seara, pana in dimineata zilei de Craciun. Dar exista si locuri unde se colinda doua sau toate in toate cele trei zile ale sarbatorii. In alte locuri din Muntenia, Moldova si Transilvania de Rasarit, se colinda (si) la Anul Nou. In fine, termenul de colinda s-a extins si asupra obiceiului practicat de Iordan, Florii sau chiar de Paste, in ultima vreme. Si totusi, romanii considera traditionala doar colinda de Craciun.

Impartite in colinde religioase (crestine) si laice (sociale, pagane), colindele romanesti creeaza o atmosfera legendara referitoare la lume si stihii, oprindu-se mai mult asupra a trei aspecte din viata satului: cel gospodaresc, puterea si frumusetea tinerilor, eroismul si iubirea, in perspectiva casatoriei (9).

In functie de grupul care colinda, colindele sunt de copii si de ceata. Colindatorii sunt purtatorii si transmitatorii unui mesaj catre gazde. Fie el magic, de urare, de legitimare a cetei sau crestin (de vestire a Nasterii lui Hristos), mesajul colindatorilor doreste sa aiba efect asupra gazdei, sa-i aduca bogatie, prosperitate, in noul an, sa o schimbe in mai buna, mai credincioasa, mai fericita, mai sanatoasa. Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Se disting, in mare, cateva tipuri de cete. Una dintre acestea e cea mai numeroasa, in care trebuia sa intre cate un fecior sau barbat din fiecare casa. Aceasta se intalnea in Estul Transilvaniei si avea chiar mai mult de 30-40 de membri, a caror varsta putea trece de 40 de ani, cu conditia sa cunoasca repertoriul. Ceata de juni era compusa din adolescenti si tineri necasatoriti, patronata, in general, de biserica sau autoritatea administrativa a satului. Rolul ei se extindea pe parcursul intregului an, fiind organizatoarea jocului duminical si cea care ii initia pe membrii cetei si tineretul feminin. In Nordul Transilvaniei, Moldova si Muntenia se intalneste ceata de flacai, cu atributii doar de urare. Exista si cete de barbati sau mixte, barbati si femei, iar in Muntenia Subcarpatica (Muscel) se intalnesc cete de fete care ii colinda cu precadere pe flacai (10). Actuale sunt cetele mixte, formate din copii si tineri, sau amestecati cu barbati si femei. Craciunul fiind sarbatoare care se tine in familie, am remarcat marea raspandire a "cetelor" formate din toti membrii unei familii, care colinda la rude, vecini sau prieteni.

Constituirea si "repetitiile" sunt in legatura cu intinderea repertoriului de colinde si cu atributiile cetei. Ca functii, ceata are un conducator (vataf, primar, jude, birau, primar, marcoton si, mai nou, sef). El indeplineste si rolul de casier; este si cel care introduce fetele in joc. Cel (cei) ce duc(e) darurile sunt numiti iapa, cal, desagar, purcica, goaga, sacari, mihoi. Mai exista, uneori, un casier (somes, camaras, pargos, pristac) si un supraveghetor al proviziilor cetei (crasmar, caprar, colacar, chelar, fagadas, borbirau).

In general, colindatorii poarta costumul popular de sarbatoare, adaugand palarii, caciuli. Uneori poarta o bata sau maciuca, special ornamentata, traista, clopotei, dube sau alte instrumente muzicale (cel mai adesea fluier), in anumite zone, o panglica rosie sau tricolora pe piept, peste mijloc sau la bata. Frecvente sunt acum si ornamentele din beteala, hartie creponata, globuri sparte, paiete, etc.

Repetitiile se fac de la inceputul Postului pana la Sfantul Nicolae, ori chiar cu cateva zile inainte de Craciun. Traditia era ca o ceata sa-si aleaga o gazda, la care organiza si petrecerea de Craciun; un om mai bogat din sat. Ca daruri, colindatorii primeau colaci (in care etnologii vad simboluri solare), mere, nuci (in care se vede apropierea de saturnalii) dulciuri, carnati si produse din carne de porc. Mai recent, primesc exclusiv bani. La casele unde nu erau primiti sau gaseau poarta incuiata, rosteau "descolindari", formule de urari negativ-umoristice adresate gazdei, ori luau poarta si o mutau din loc.

In prezent, se poate vorbi de un caracter in general crestin al colindatului. Colindatorii ii simbolizeaza pe ingerii care cantau deasupra ieslei din Betleem, slavind nasterea Pruncului Iisus. Pe langa aceasta "veste minunata", care se afla in centrul celor mai multe colinde contemporane, colindele religioase mai vorbesc despre Patimile Domnului, despre sfinti, despre Maica Domnului, despre batranul Craciun, despre tradarea lui Iuda, etc. Uneori filonul popular si cel crestin coexista; exista chiar variante crestine ale unor colinde consacrate. Influenta crestina se manifesta si sub forma de refrene, corective crestine aduse colindei populare, personaje, solutii dramatice (11).

Colinda populara, in mare parte inlocuita de cea crestina, se distinge prin faptul ca isi precizeaza destinatarul (exista colinde "de fata", "de flacau", "de copil", "de cioban", "de preot", "de pescar", etc.) si prin functia predominanta de urare. Exista, de asemenea, colinde ce au ca tema lupta cu leul, ciuta, colinde de instrainare (mai ales adresate feciorilor care pleaca la oaste).

In ziua de azi, colinda are functie de urare si o functie de vestire a Nasterii Domnului. Ei ii sunt asociate tendintele tot mai marcate de trecere de la ritual la spectacol. Acum au fost uitate vechile simboluri si functia lor originara, accentul deplasandu-se pe valoarea estetica, pe frumos. Aceste caracteristici fac posibila valorificarea lor scenica, sub forma de spectacole si festivaluri de folclor si in cadrul repertoriului interpretilor consacrati, de muzica populara sau usoara. Treptat, acest gen de manifestari tind sa devina traditii locale, cu rol de a conserva (macar sub aceasta forma) obiceiul, dar si cu "dezavantajele" pe care le presupune noul context al desfasurarii, publicul, etc. Dincolo de acestea, este un fenomen al evolutiei unui vechi si foarte practicat obicei, in conditiile societatii moderne.

In zilele Craciunului, pana la Sfantul Vasile, sau chiar pana la Boboteaza, copiii umbla cu Steaua. Ei se numesc stelari, crai, colindari sau colindatori. Umbla in cete mici, cu o stea facuta dintr-o sita veche, cu sase, opt sau douasprezece coarne triunghiulare, invelite in hartie colorata. In centru, au icoana Nasterii Domnului. Miezul cantarii lor se refera la cautarea si aflarea pruncului Iisus de catre magi sau crai. Dar cantarea cuprinde si o parte a troparului Nasterii Domnului si o oratie catre gazde. Prin zona Muscelului e obiceiul ca stelarii sa-si inchine steaua, la intalnirea a doua cete.

Uneori, ei colinda impreuna cu Vicleimul (Irozii, Viflaemul), teatru popular care prezinta scene de la Nasterea Domnului: a gasirii de catre Iosif si Maria a unui loc pentru a-L naste pe Iisus, a magilor, a pastorilor, a uciderii pruncilor de catre Irod, a cautarilor acestuia pe la carturarii vremii, a chinuirii lui Irod de catre draci. Considerat a fi venit la noi pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, din Galia, teatrul de irozi este putin jucat in zilele noastre, mai ales in Transilvania si sporadic, in variante muntenesti sau moldovenesti. Acolo unde exista, este un adevarat spectacol, care se incheie cu o suita de colinde, in vazul intregii comunitati adunate.

Alt obicei intalnit pe tot cuprinsul tarii este impodobirea bradului de Craciun, cu jucarii, lumini, globuri, beteala. Obiceiul este de data recenta (se intalnea in Romania, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, numai in casele nemtilor care locuiau prin orasele mari) si nu face parte din traditiile vechi romanesti, ci afost preluat din Occident. Romanii aveau obiceiul de a impodobi un pom, o ramura verde, doar la nunta si la inmormantarea unui tanar nenuntit. Cu toate acestea, specialistii vorbesc despre existenta, la sate, a unui pom de fasole sau din paie. Altii preferau pomul "de vasc", tinut astazi in casa de Anul Nou, cu credinta ca aduce noroc.

Craciunul este, mai ales, un prilej de a oferi daruri. Desi comunistii au incercat sa-l inlocuiasca cu Mos Gerila pe traditionalul Mos Craciun, acesta din urma revine, in fiecare an, cu sacul plin, impartind daruri copiilor, in seara de Ajun. Atunci cand nu poate veni personal, isi lasa darurile sub bradul de Craciun, unde copiii si cei mari le gasesc in dimineata sarbatorii.

Din acest lant de obiceiuri nu puteau, fireste, sa lipseasca Mosii de Craciun. Pentru ca romanii ii pomenesc pe cei adormiti la fiecare mare praznic. De aceea si in ziua de Ajun se impart pentru morti colacei, turte si poame fierte.

Se spune ca e bine sa pastrezi primul colac de la colindete, sa-l dai vitelor cu care te duci la targ, ca sa vina oamenii sa le cumpere, cum vin la colindete. Gunoiul maturat intre Craciun si Boboteaza se strange si fie se arunca pe straturi, ca sa nu le manance viermii, fie se arde si cu el se afuma vitele, ca nimeni sa nu le poata vatama. Unii sar peste foc in zilele Craciunului, ca sa le piara frica. Femeile stau pe vine, ca sa stea clostile pe oua. Altii spun ca e bine sa mananci carne de pasare in ziua Craciunului, ca sa fii peste vara usor ca pasarea (12). Si in zilele noastre mai exista astfel de credinte. Dar, in general, acum ele provoaca un zambet, amintind numai de vremurile de altadata.

Zilelor dintre Craciun si Boboteaza li se zicea "harta" (de la harti) pentru ca, in aceasta perioada, se manca de dulce. Dupa ce feciorii au colindat in satul lor, se duceau si jucau in alt sat vecin. Dar in zilele Craciunului incepeau si petrecerile cu lautari. Mai demult, batranii din comitetul bisericii, a doua zi de Craciun, adunau colaci si carne, pe care apoi le vindeau, varsand banii in lada bisericii. Colindatorii erau asteptati la gura sobei, unde ardea un butuc mai mare.

Acum Craciunul este o sarbatoare de familie, cand se aduna copiii, parintii si nepotii la masa. Participa la slujbele bisericii, ii primesc pe colindatori, sau fac parte ei insisi din cete. Craciunul este considerat sarbatoarea pacii, cand orice conflict inceteaza.

Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa. Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia romaneasca, mai veche sau mai noua.

Innoirea anului contine in sine ideea perfectiunii inceputurilor, a beatitudinii varstei de aur. De aceea este asteptata cu bucurie. Romanii considera ca exista o corespondenta intre "imbatranirea anului" si varsta sfintilor din calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi (Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei serbati la inceput sunt considerati tineri (Sfantul Vasile).

Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca "timpul merge tot pe vechi", cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa calendarul civil, ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si interdictiile acestuia (sarbatorile, postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar alaturi de aceste calendare, si-au facut un calendar popular, "al babelor". De acesta tin muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici magice, etc. De aceea, nu se poate vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate, exista diferite grupuri care au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si in cazul orasenilor putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia cu statul si cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de viata privata si/ sau comunitara.

Datele de renovare a timpului sunt legate, in conceptia romanilor, de anumite sarbatori. Insa adevarata innoire a timpului are loc la Anul Nou. Cercetatorii vad in obiceiurile populare care se desfasoara in aceasta perioada ritualuri de renovare simbolica a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinatie; un complex de ceremonii si superstitii, care fac din aceasta perioada a anului una dintre cele mai bogate in datini populare - o perioada de trecere intre doua cicluri de vegetatie sau de munci, al carei prag il constituie Anul Nou.

Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru castigul pe care-l au cei ce le practica, sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si a cetei deja formate pentru obiceiurile de Craciun).

Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri morale si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu urari pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.

Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori. Altii, sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa, pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.

Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo cabana, sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu joc, mancare si bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu sampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.

Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii (13): a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia; c) capra, camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si personaje travestite. Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in obiceiurile dobrogene, in ultimul timp.

In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte multe asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care se practica.

Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele sunt acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele danseaza impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc prezinta adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe vremea comunismului, se facea aluzie la regim si la conditiile de trai.. In mod traditional, capra joaca in mijloc, fiind inconjurata de celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile flacailor care au sarcina de a o juca.

In zona Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste si cerb sau cerbut. Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala, panglici si clopotei. Uneori este impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou, de hartie colorata. Se spune ca turca era jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se departeaza de ei ingerul cel bun si sunt lasati in voia celui rau.

In ziua de Anul Nou, turca "moare". Este "impuscata" de un fecior, "inmormantata" de "popa" si bocita de "preoteasa" (14). Fireste, toti, feciori mascati. Apoi este "inmormantata"; masca se asaza cu capul in jos, pana ce se termina "pomana" (ospatarea feciorilor de catre fete). Apoi feciorii impart turca, fiecare luand bucata pe care a dat-o cand a fost facuta (15). Repertoriul turcii era foarte vast. Continea si cate 15-20 de cantece, necesitand repetitii indelungate. La aceste repetitii participau si copiii, pentru a putea prelua obiceiul, in viitor (16).

In zona Munteniei, capra poarta denumirea de brezaie. Jumatate om si jumatate dobitoc, pare a fi "o fiinta razletita din stravechile coruri bahice" (17) si cea dintai masca a teatrului popular romanesc.

Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.

In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste "mosneagul" cu funingine. Oricum ar fi ea numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i delecta pe oameni.

Caprele dansau impreuna cu "Ursul" dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.

Ceata este completata de alti mascati: "mosi", "babe", "domnisoare", etc. Toti, flacai din sat. Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi; recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, "mascatii" se dau pe fata cu funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de "draci", care, in zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa colindatori.

In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt "puse in scena" de ceata de feciori. Mai deosebiti sunt "Imparatii"din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. "Caiutii" sunt un obicei specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor, colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta unui stravechi ritual hipic.

Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri. Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca pe la case "Ieseasca", pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment.

Ca teatru popular se intalnesc Jienii (Banda Jienilor, Jienia sau Haiducii) si Banda lui Bujor. Variantele existente ale acestui teatru popular pornesc de la renumele pe care l-au avut haiducii in popor si de la legendele care s-au creat in jurul faptelor lor de vitejie. In prezent, acest tip de teatru popular aproape ca a disparut. Am mai vazut totusi, sporadic, unele trupe in Moldova si Dobrogea.

Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.

In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: "Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!"(18).

Alta forma de colind de Anul Nou este Sorcova. Mai demult, la Sfantul Andrei se puneau in apa, la inflorit, ramuri de mar, par sau visin. Cu ele se colinda din Ajun, pana in dimineata zilei de Sfantul Vasile. Astazi acestea sunt inlocuite cu sorcove facute din flori de hartie colorata, ornate cu beteala. Obiceiul este practicat de copii, care intra in casa si le lovesc, pe rand, pe gazde, cu sorcova, recitand formula. Prin Buzau, Prahova, Arges, Teleorman si Olt se colinda mai intai la fereastra, spre a le destepta pe gazde.

Pocniturile din bici si din paraitoare (mai nou, petardele) se spune ca sunt menite a alunga spiritele rele. Pe de alta parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice si pronosticurilor.

In aceasta noapte se spune ca se deschid cerurile. Iar cui privegheaza si le vede deschise, i se va da orice va cere. Se spune ca animalele vorbesc, povestind tot ce au facut in timpul anului. Se mai spune ca asa cum e omul la Anul Nou va fi tot anul (vesel sau trist). Mai demult, se ungea cu untura si carbune de tei pe la ferestrele si usile grajdului, ca sa nu intre strigoaicele, sa strice vitele (19). Se punea busuioc, cercei sau salba la parul de la gard, pe casa sau pe claile de fan. Se spunea ca daca in dimineata Anului Nou vei gasi obiectul rourat, e semn de noroc. (20) Inca si acum se mai face placinta cu ravase, pe care se scriu calitati sau diferite trepte de bogatie.

Pentru a afla viitorul, oamenii practicau Vergelul. Se adunau la o casa si intr-un ciubar cu apa ne-nceputa puneau fiecare dintre cei prezenti cate un semn (cutit, inel, cercel, cheita). Un baiat de 10-13 ani era randuit sa le scoata pe acestea din apa, in vreme ce vergelatorul (un om bun de gura) ura noroc de Anul Nou si de sarbatorile mai insemnate de peste an. In unele parti, la Vergel participa oricine dorea. In altele, numai fetele, spre a-si ghici ursita.

Dar existau si multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor marita. Fiind, in cea mai mare parte, de domeniul trecutului, si pentru ca nu avem reprezentari vizuale ale lor, am considerat ca e util doar sa le amintim in acest studiu.

Din cele mentionate pana acum, ne-am dat seama ca Anul Nou este sarbatoarea cu cele mai putine datini crestine. Dar este si noaptea in care, in manastirile din Romania, este obiceiul de a se face priveghere si slujba de toata noaptea. A doua zi, de Sfantul Vasile, se citesc Molitfele pentru dezlegare de lucrarile diavolesti si rugaciuni de binecuvantare a anului care incepe.

Boboteaza, numita si Epifanie (aratarea Domnului) este unul dintre cele mai mari praznice crestine. Este sarbatoarea Botezului Domnului in Iordan, de la Sfantul Ioan Botezatorul. In primele trei secole crestine, se sarbatorea odata cu Nasterea Domnului, tot la data de 6 ianuarie. Este o mare sarbatoare a romanilor pentru ca, in aceasta zi, s-au aratat toate Persoanele Sfintei Treimi si tot acum se sfinteste Aghiazma Mare.

Cu cateva zile inainte de Boboteaza preotul umbla "cu ajunul"; colinda fiecare casa, cantand troparul sarbatorii si stropind cu aghiazma oamenii si locul. Daca soseste in ziua Ajunului, este intampinat cu mancare de post (prune uscate fierte, grau fiert, mere, etc.). Pentru ca ajunul Bobotezei este zi de post aspru. Oamenii il intampina pe preot cu lumanare aprinsa, la poarta; uneori il si conduc cu cateva case mai incolo, la iesire. Copiii il insotesc si ii anunta sosirea, strigand inaintea lui "Chiralesa!" (de la grecescul Kir eleison = Doamne, miluieste). Aceasta mai ales in Bucovina si Moldova.

Peste tot in tara se face sfintirea mare a apei (Aghiazma Mare), cu care se sfintesc obiectele. Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele, oamenii, animalele, pasarile. Oamenii cred ca este izbavitoare de boli, sfintitoare si purificatoare. Ea se bea 9 zile dupa Boboteaza si, in cursul anului, de catre cei opriti de la Sfanta Euharistie. Se pastreaza ani de zile, cu credinta ca aceasta apa este nestricacioasa.

In satele de la Dunare e obiceiul ca, dupa sfintirea apei, preotul sa arunce in fluviu o cruce (sau trei cruci, in mare). Baietii se arunca in apa si inoata pana cand unul dintre ei prinde crucea. In mai multe locuri din tara se sfinteste la Boboteaza apa raului sau a vreunui izvor care trece prin sat.

De asemenea, in prezent se practica, in Sudul tarii, un obicei numit, pe alocuri, incuratul cailor. Caii sunt impodobiti cu ciucuri (canafi) si apoi sunt "botezati" de preot cu aghiazma, impreuna cu stapanii lor. In unele locuri intra si in apa raurilor, care a fost sfintita de preot. La biserici, se fac cruci din gheata, se trag focuri de arma pentru alungarea spiritelor rele.

Ca sa nu se spurce apa sfintita, noua zile dupa Boboteaza nu se spala rufe. Fetele iau o floare din cele ce impodobesc crucea la Boboteaza si cred ca, daca o vor pune sub perna, isi vor visa viitorul sot.

In comuna Morteni din judetul Dambovita se face un obicei unic, cunoscut sub denumirea de "Steag" sau "Geavrele". Cu o saptamana - doua inaintea Bobotezei, baietii iau de la femeile mai in varsta geavrele (batiste). In ajunul Bobotezei, se strang la o gazda, unde le cos, pe un par infasurat in tricolor, lung de 9-11 metri. In varf ii pun cruce, ciucuri, tricolor si busuioc. De Boboteaza, steagurile din cele patru sectoare ale localitatii se sfintesc in centru, de catre preot. Apoi merge fiecare ceata in sectorul ei. Colinda din poarta-n poarta, ridicand steagul de trei ori in sus. De Sfantul Ioan, a doua zi, il desfac, la aceeasi gazda. Isi numara banii castigati si-si povestesc intamplarile de la umblatul cu steagul. Ei fac, constiincios, acest obicei in fiecare an. Se spune ca, daca nu-l mai fac un an, nu mai au voie sa-l faca vreme de sapte ani.

In trecut existau mai multe obiceiuri la aceasta sarbatoare. Ele tineau de domeniul magicului: ghicirea ursitului, aducerea de mana pomilor, sporul casei, etc. In Muntii Apuseni se facea Ardeasca. Fetele si flacaii luau cate un taciune. Pe un tapsan, faceau un foc mare si sareau peste el. Cu fumul se afumau pomii, casele, painea, pentru a le sfinti si pazi de rau.

A doua zi, praznuirea Sfantului Ioan Botezatorul incheie ciclul sarbatorilor de iarna. Este sarbatoarea "celui mai mare om nascut din femeie", care L-a botezat pe Cel propovaduit de El. Este una dintre cele trei sarbatori dedicate Sfantului in cursul anului (celelalte doua sunt Sanzienele (Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul) si Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul).

In aceasta zi, oamenii se stropesc cu apa, se cufunda in rauri, iazuri sau jgheaburi, iar feciorii din sat uda cu apa de fantana sau din caldarusa popii fetele din sat.

Cei care poarta numele de Io(a)n sunt iordaniti (udati sau aruncati in sus), pana cand dau un dar. In Muntenia obiceiul se numeste Valarit si este practicat de feciori. Acestia umbla din casa-n casa, "botezand" si ridicand pe oricine intalnesc. Ca dar, iordanitorii primesc bani, iar mai demult primeau carne. Seara fac petrecere cu toate fetele pe care le-au iordanit acasa sau la fantani. In zona Sibiului, obiceiul poarta numele de "Muiatul Ionilor", fiind dedicat doar celor ce poarta acest nume.

Prin fastul si diversitatea lor, sarbatorile de iarna sunt cele mai ample si mai spectaculoase din cultura populara actuala. Aceste trasaturi ale lor au facut ca sa fie atat de mult exploatate in cadrul unor spectacole si festivaluri de folclor, incat si acestea din urma au devenit traditie. In acest sens, putem mentiona festivalurile de la Sighetu Marmatiei, Suceava si multe alte festivaluri desfasurate in capitalele de judete care au ajuns la peste 20 de editii.

In calendarul romanilor, acest ciclu de sarbatori este foarte important. Este cea mai lunga perioada a anului cand sarbatorile se tin lant, cea mai bogata in semnificatii si evenimente crestine; cea care ii leaga pe romani mai mult de traditiile populare si de locurile natale; cea care impune comunitatii romanesti alte ierarhii, alta stratificare sociala decat cea obisnuita; este perioada care, in multe locuri, te transporta intr-o lume straina parca de obisnuintele cotidiene - o lume in care e, cu adevarat, sarbatoare.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro