Cei doi spiridusi

În pădurile bătrâne şi întunecoase din munţii înalţi ai Japoniei trăiau odată doi spiriduşi cu nasuri lungi. Se deosebeau între ei doar prin culoarea nasului: unul avea nasul albastru, iar celălalt, roşu.

Amândoi erau foarte mândri şi tare se mai făleau cu nasurile lor, pentru că puteau să şi le lungească atât cât voiau, ajungând cu vârfurile lor dincolo de munţi, în cealaltă parte a ţării. Se certau mereu, pretinzând fiecare că nasul lui este cel mai frumos şi mai lung.

Într-o zi, în timp ce se odihnea pe vârful unui munte, spiriduşul cu nasul albastru simţi un miros foarte plăcut venind de undeva de departe, tocmai din câmpia de dincolo de munţi. „Miroase aşa de frumos! Ce-o fi?" îşi zise el.
Ademenit de miros, începu îndată să-şi lungească nasul din ce în ce mai mult, în căutarea aromei. Şi nasul se lungi, se lungi, trecu peste şapte munţi, coborî în câmpie şi, în sfârşit, se opri la castelul unui prinţ.

Chiar în acel moment, prinţesa Floare Albă, fiica prinţului, dădea o petrecere la castel. Se aflau la ea, în vizită, multe prinţese şi Floare Albă dorea să le arate rochiile şi materialele ei de chimonouri neasemuit de frumoase. Deschise garderoba de preţ şi, împreună cu prietenele, scoaseră din ea materialele minunate, printre care fusese pusă răşină de brad, cea care îi mirosea atât de frumos spiriduşului. Tocmai când prinţesa voia să agate ţesăturile pe ceva ca să la poată admira mai bine cu prietenele ei, văzu pe terasă o prăjină albastră, care nu era nimic altceva decât nasul spiriduşului din vârful muntelui..

- Ce-arfi să agăţăm materialele pe prăjina aceea albastră de pe terasă? zise prinţesa. Aşa le putem vedea mai bine.

În clipa următoare, chemă cameristele şi le porunci să înşire cele mai frumoase mătăsuri pe prăjina albastră, fără să bănuiască nici o clipă că era un nas de spiriduş.

Cum stătea spiriduşul pe vârful muntelui şi se delecta cu mirosul de răşină, simţi că îl gâdilă ceva pe vârful nasului. încercă să reziste, dar nu putu şi începu să-şi scurteze nasul. Prinţesele rămaseră uluite văzând cum materialele frumoase de rochii zburau prin aer. Curând, toate mătăsurile ajunseră sub privirile încântate ale spiriduşului. Acesta le luă, le duse acasă şi-l invită pe celălalt spiriduş, cel cu nasul roşu, care trăia pe muntele vecin, să vină să le vadă.

- Priveşte ce nas minunat am ! Doar ce l-am lungit peste şapte munţi, şi mi-a adus toate aceste mătăsuri frumoase, tocmai din câmpie. Şi asta numai după mirosul foarte plăcut ce venea de acolo. îţi dai seama deci că nasul meu e cel mai grozav!
Văzând mătăsurile acelea minunate, spiriduşul cu nasul roşu se învineţi de gelozie şi invidie, şi-i spuse:

-Am să-ţi dovedesc că nasul meu e şi mai grozav decât al tău. Aşteaptă şi ai să vezi!
Spiriduşul cu nasul roşu plecă acasă supărat şi imediat se urcă pe vârful muntelui, adulmecând aerul din depărtări. Trecură mai multe zile şi nu simţi nici un miros plăcut. Stătu acolo zile în şir, dar în zadar. îşi pierdu răbdarea şi-şi zise: „Nu mai aştept! Am să-mi întind nasul peste cei şapte munţi, tocmai în câmpie. Nu se poate să nu găsesc ceva bun cu care să dau gata nasul albastru al rivalului meu".

Aşa gândi şi începu să-şi lungească nasul. Traversă cu el şapte munţi şi se opri, în cele din urmă, la acelaşi castel al prinţului din câmpie. Chiar în momentul acela, fiul prinţului se juca vesel cu prietenii lui în grădină. Cum văzu nasul roşu, strigă:

- Priviţi prăjina aceea roşie pe care a pus-o cineva acolo. Hai să ne legănam de ea!

- Grozavă idee! ziseră ceilalţi, îndreptân-du-se buluc într-acolo.

Luară nişte frânghii groase şi le legară de prăjina roşie, adică de nasul spiriduşului; îşi făcură astfel câteva scrâncioburi şi începură să se legene în ele. Şi ce s-au mai jucat! într-un scrânciob s-au urcat mai mulţi băieţi care se avântară cu el cât putură de sus. Alţii se urcară chiar pe prăjina roşie, adică pe nas, săriră pe ea şi de pe ea jos, iar unul dintre băieţi începu să-şi încrusteze numele cu un briceag chiar pe nasul cel roşu!

Spiriduşul simţea dureri îngrozitoare şi voia să-şi aducă nasul înapoi, dar nu mai putea nici măcar să-l mişte din loc, aşa de greu se făcuse din cauza cetei de copii care-l călăreau şi se ţineau de el.

Când simţi însă tăieturile briceagului, spiriduşul se opinti cât putu, scutură nasul, aruncând droaia de băieţi de pe el, şi-l scutură cât fu în stare de repede.
La vederea celor întâmplate, spiriduşul cu nasul albastru, care urmărea de câteva zile să vadă de ce e în stare potrivnicul lui cu nasul roşu, izbucni în hohote de râs.

Lăcrimând de durere, spiriduşul cu nasul roşu spuse:

- Aşa îmi trebuie! Am fost gelos şi invidios pe tine. Nu merit altceva! De acum nu-mi voi mai trimite niciodată nasul în câmpiile îndepărtate de dincolo de munţi, numai din ambiţia de a face, cu orice preţ, pe grozavul.