SÃRBÃTORILE DE IARNÃ SI OBICEIURILE SPECIFICE
Sarbatorile si obiceiurile populare, grupate in preajma solstitiului de iarna (20 decembrie - 7 ianuarie), poarta numele generic de sarbatori de iarna. Perioada este deschisa si inchisa de sarbatori prefatate de ajunuri, atat Craciunul, cat si Boboteaza, si intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. principalele sarbatori ale ciclului de iarna - Craciunul, Anul Nou, Boboteaza - au functionat de-a lungul vremii ca momente independente de innoire a timpului si de inceput de an. Romanii folosesc, pe langa calendarul oficial, recunoscut de stat si Biserica, un calendar neoficial - calendarul popular - creat de popor si transmis folcloric. Spre deosebire de calendarul bisericesc oficial si de calendarul civil, care constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe saptamani si luni, calendarul popular indica timpul optim pentru arat si semanat, pentru petit si logodit, pentru mostenirea stramosilor sau aflarea ursitei etc. Sarbatorile si obiceiurile populare, care au loc in decurs de o zi sau de mai multe zile, diurne sau nocturne, cu data fixa sau mobila, dedicate divinitatilor calendaristice, oamenilor, animalelor, pasarilor, plantelor, fenomenelor terestre si cosmice sunt cunoscute si respectate, in unele zone etnografice, pana astazi. Unele au preluat numele sfintilor crestini, altele nu au nici o legatura cu crestinismul 
("Caloianul", "Paparuda", "Dragaica" etc.) sau sunt pe cale de a fi asimilate, precum Craciunul, de crestinismul carpatic. Divinitati mostenite de la substratul autohton, trac si greco-dac, cele imprumutate si similate de la greco-romani si popoarele orientale, cat si creatiile mitice stramosesti si romanesti alcatuiesc un original panteon.
· Ignat este divinitatea solara care a preluat numele si data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor - in zorii zilei de Ignat se taie porcul de Craciun - si cu Inatoarea. Potrivit calendarului popular, Inatoarea, reprezentare mitica a panteonului romanesc, pedepseste femeile care sunt surprinse lucrand (torc sau tes) in ziua de Ignat. Animalul sacrificat in aceasta zi este substitut al zeului care moare si renaste. Impreuna cu timpul, la solstitiul de iarna. In antichitate, porcul a fost simbol al vegetatiei, primavara, apoi sacrificiul lui s-a transferat in iarna.
·
Colindatul este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat in casa, pe ulite, de o ceata sacra. In calendarul popular, acest fenomen apare sub diferite denumiri zonale in perioadele solstitiului de iarna. ("Steaua", "Plugusorul", "Sorcova"), echinoctiului de primavara, solstitiului de vara si echinoctiului de toamna. Colindele transmit urari de sanatate, rod bogat, implinirea dorintelor in noul an. Colindatul este cea mai raspandita traditie a romanilor. Cand persoanele colindate nu primesc colindatorii, inchid usile sau nu ofera daruri, efectele magice sunt opuse, ei incalcand regulile acestui obicei.
· Craciun este un zeu solar, de origine indo-europeana, specific teritoriilor locuite de geto-daci, indentificat cu zeul roman Saturn si cu zeul iranian Mithra. Timp de peste un mileniu, crestinii sarbatoreau Anul Nou in ziua de Craciun. Determinativul de "mos" arata varsta zeului adorat, care trebuie sa moara si sa renasca, impreuna cu timpul calendaristic, la Anul Nou. In legatura cu Mos Craciun au circulat multe legende. Prin tot ce face, Craciun se opune sau impiedica nasterea pruncului crestin Iisus, deoarece venirea pe lume a acestuia inseamna moartea Mosului. Traditiile contemporane despre "sfantul" Craciun, despre Mosul "darnic si bun", "incarcat cu daruri multe" sunt influente livresti care au patruns in cultura populara de la vest la est si de la oras la sat. Sarbatorile de Craciun dureaza, in sens restrans, trei zile (25-28 decembrie), sau, in sens larg, 19 zile (20 decembrie - 7 ianuarie). 
· Pomul de Craciun este un brad impodobit, substitut al zeului adorat in ipostaza fitoforma, care moare si renaste la sfarsit de an, in preajma solstitiului de iarna, sinonim cu Butucul de Craciun. Impodobirea bradului si asteptarea de catre copii a "Mosului", numit, in sud-estul Europei, Craciun, care vine cu daruri multe, este un obicei occidental care a patruns de la oras la sat, incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Pomul de Craciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerarii Butucului (zeul mort) in noaptea de Craciun, simbolizand moartea si renasterea divinitatii si a anului la solstitiul de iarna, Obiceiul a fost atestat la romani, aromani, letoni si sarbo-croati.
· "Steaua" este un colind care incepe din prima seara a Craciunului si se incheie la Boboteaza.
CRÃCIUNUL - Nasterea Domnului (25 Decembrie )
Dumnezeu, vazand ca neamul omenesc este asuprit de diavol, S-a milostivit si L-a trimis pe Arhanghelul Gavril sa vesteasca Fecioarei Maria nasterea, prin puterea Duhului Sfant, a Fiului lui Dumnezeu, facut om, Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a nascut intr-o pestera din Bethleem si a fost pus, infasat, de catre Nascatoarea de Dumnezeu, in ieslea dobitoacelor, El Cel care venise sa ne mantuiasca pe toti de pacatele noastre. Nasterea unui mare Imparat fusese prorocita de mult de Vrajitori, care spuneau ca "Stea din Iacov va rasari si va zdrobi stapaniile lui Moab". Trei magi, cunoscand aceasta prorocire, cercetau cand o sa apara aceasta stea si cand au vazut steaua lui Hristos au urmat-o si, cazand in genunchi, I s-au inchinat Lui si I-au adus daruri, aur, tamaie si smirna. Irod, imparatul iudeilor, temandu-se ca va pierde tronul prin nasterea lui Mesia, a poruncit ca toti pruncii din Bethleem sa fie ucisi. Asa au murit 14.000 de copii, dar Iosif si Maria au reusit sa-L salveze pe Fiul Domnului, vestiti de un inger, figund in Egipt. Dumnezeu s-a facut om pentru a nu ne mai vedea cazuti in rele si nenorociri, pentru mantuirea pacatelor noastre. Craciunul, ziua Nasterii Domnului Iisus Hristos, este cea mai mare sarbatoare a crestinismului. La romani, sarbatoarea Nasterii Domnului se sprijina pe un fond stravechi, legat de cultul solstitiului de iarna, al lui Craciun, personaj mitic dacic, dar si pe datinile romane legate de zilele "Soarelui Invingator" si Saturnalii. Pentru ca acum, la sfarsit de decembrie, este ziua cea mai mica a anului, Soarele trebuie ajutat, prin tot felul de elemente magice, sa nu moara. In vechiul mit al ciobanului Zeu-Mos se introduc elemente crestine si astfel se contureaza povestea ciobanului Craciun. Acesta refuza sa o primeasca pe Fecioara Maria sa-si nasca pruncul. In ascuns, sotia sa o gazduieste si-l moseste pe Iisus. Craciun o pedepseste taindu-i mainile. Fecioara Maria infaptuieste o minune lipindu-i mainile la loc, lucru ce il converteste pe Craciun la crestinism. De bucurie ca nevasta sa a scapat cu bine, Craciun aprinde un rug din lemne in jurul caruia se incinge o hora. Dupa joc, Craciun ii face daruri Fecioarei Maria si pruncului si, astfel, se produce transfigurarea lui Craciun in sfantul care aduce daruri copiilor de ziua Nasterii lui Iisus. Este demn de remarcat ca cei mai multi cercetatori romani afirma ca apelativul de Craciun deriva din cratio, - onis care, in latineste, inseamna nastere. Mai mult, Petru Caraman sustine ca numele de Craciun se gaseste numai la romani. In afara granitelor romanismului, termenul nu se regaseste decat la slavii din imediata vecinatate, care l-au imprumutat de la romani. Sarbatoarea de Craciun imbina o multime de obiceiuri. Dominanta este componenta crestina care marcheaza nasterea lui Hristos si ea se vede in colindele religioase "Steaua" si "irozii" s.a. Craciunul marcheaza insa si un nou ciclu de viata, inceputul unui nou an roman. Obiceiurile au semnificatii multiple. Pe de o parte, se intrevede urarea menita a prevedea, a provoca indeplinirea dorintelor omului si ale comunitatii, dar si protejarea fata de fortele raului. Colindul, in acest context, incepe nu intamplator seara si dupa reguli bine stabilite. In seara de Ajun colinda doar copiii, simboluri ale puritatii, ale curateniei fizice si morale. Abia in ziua de Craciun colinda flacaii, femeile fiind excluse. Ceata de colindatori se organizeaza pe vecinatati si merge din casa in casa pentru ca urarea lor este socotita de bun augur. Arsenalul lor format din clopotei, bete, bice are menirea ca, prin zgomotul facut, sa alunge fortele malefice. In acelasi cadru trebuie amintite jocurile cu masti: capra cu variantele sale - camila si chiar girafa, ursul, calutii, dar si ceata de mascati, care are menirea de a stigmatiza toate racilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, si profilurile ocupationale: crasmarul, caldararul, agricultorul etc. Din costum nu lipseste niciodata siragul de zurgalai, care are aceeasi menire - de a indeparta fortele raului. Craciunul este marcat si printr-o masa bogata, din care nu trebuie sa lipseasca colacii, cornurile, fructele, pestele, dulciurile si, bineinteles, bautura. Tot ce se pune pe masa are o trimitere clara la ocupatiile traditionale ale comunitatii romanesti. De pe masa nu pot lipsi nucile si ouale, care au o simbolistica mai complexa, cu trimitere la rezistenta in timp, la samanta care nu se pierde. Sarbatorile de iarna, incepute de Craciun odata cu Nasterea lui Iisus, se incheie abia la Boboteaza cand in lumea satului au loc alte petreceri unde, intr-un cadru special, sunt prezentate comunitatii viitoarele cupluri si astfel viata isi reia ciclul firesc, odata cu renasterea naturii.
COLINDELE
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul noptii si pâna la revarsatul zorilor ulitele satelor rasunau de glasul micilor colindatori. În orase întâlnim colindatori odata cu lasarea serii si pâna în miez de noapte. Cu traista dupa gât, cu bâta în mâna si caciula pe urechi, colindatorii merg din casa-n casa si striga la ferestrele luminate:
"Buna dimineata la Mos Ajun,
Ne dati ori nu ne dati",
si daca cei din casa întârzie a le deschide usa spre a le împarti colindeti, încep sa cânte mai departe:
"Am venit si noi odata
La un an cu sanatate,
Si la anul sa venim
Sanatosi sa va gasim.
Ne dati, ne dati,
Ori nu ne dati"
Cu acest prilej gazda le împarte colindete: covrigi, nuci, mere, colacei de faina framântati si copti chiar în acea noapte a Mos Ajunului.
În ajunul Craciunului, ca si în ajunul Anului Nou în toate provinciile românesti copiii formeaza grupuri si pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziua", ori "Valerim" si "Veler Doamne".
În afara de seara mare a colindelor se mai colinda si în seara Sfântului Vasile, paralel cu Plugusorul sau Uratul, precum si de Florii si Paste.
Sub numele de colind si colindat trebuie sa întelegem vechiul obicei pe care-l întâlnim în sarbatorile susmentionate când copiii, ca si flacaii satelor, merg din casa în casa, cântând cântece pentru a ura sanatate si fericire gazdelor ce-i asculta, de la care primesc daruri (colindete) în bani sau în natura: nuci, covrigi, mere, colaci, etc.
Colindele sunt de doua feluri: religioase si laice. Cele religioase au origine literara, iar subiectele lor se refera de cele mai multe ori la Isus. Colindele profane (sau lumesti) au un caracter liric, si de multe ori sunt adaptate de colindatori la situatia celor în fata carora le cânta.
Colindatul cu motive religioase, desi de origine bisericeasca, e totusi format tot dupa modelul colindatului de tip pagân: având de fapt origine comuna cu acesta.
Astfel întâlnim:
Colindele Domnului (În drum spre Vitleim, Nasterea Domnului, Vestirea Pastorilor, Închinarea Pastorilor, Pornirea Magilor dupa stea, Închinarea Magilor, Taierea Pruncilor, Numele Domnului, Patimile Domnului, Vânzarea si Rastignirea , Coborârea de pe Cruce);
Colindele Sfintilor (Colindul Craciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion, etc.);
Colindele Omului (Colind de copil mic, de fata mare, de flacau, colindul omului bogat si milostiv, colind de preot, de cioban, de vânator, de pescari, de marinari, colind de viteaz, de familie, de însuratel, etc.)
Creatorii acestor productii populare sunt diferiti, dupa cum diferit este si felul colindului:
pentru cele religioase de nuanta crestina putem socoti ca fauritorii sunt preotii, calugarii si cântaretii bisericesti, dascalii si diecii, fiindca ei erau cunoscatori ai Evangheliilor si ai Vietilor Sfintilor. Cât priveste pe cele profane, ca autori definim pe anonimii creatori talentati care au faurit poezia populara. Peste aceasta creatie initiala s-a suprapus prelucrarea veac de veac si an de an în obiceiurile si datinile stramosesti, la marile sarbatori de iarna.
Steaua
De la Craciun si pâna la Boboteaza copiii umbla cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneste la toate popoarele crestine.
Acest obicei vrea sa aminteasca steaua care a vestit nasterea lui Isus si i-a calauzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantina ortodoxa, altele din literatura latina medievala a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanta Calvina si multe din ele, chiar din traditiile locale. Micul cor al stelarilor, care intra în casa în zilele Cracinului, cânta versuri religiose despre nasterea lui Isus: "Steaua sus rasare"; "În orasul Vitleem"; "La nunta ce s-a întâmplat"; "Trei crai de la rasarit". 
VICLEIMUL
În unele locuri în noaptea Cracinului putem întâlni si cântarea religiosa cunoscuta sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participa copiii. Aceasta drama religioasa ne înfatiseaza misterul Nasterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod si ceata sa de Vicleim, un ofiter si soldati îmbracati în portul ostasilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar si Gaspar, un cioban, un prunc si în unele parti o paiata.
Vicleimul apare la noi pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseana si se leaga de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania si Ungaria, a patruns la noi prin sasii din Transilvania. Din prima forma a Vicleimului, prezentarea magilor si dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor carturari, trei tipuri principale, în cele trei mari tinuturi: Muntenia, Moldova si Ardeal.
Alaturi de partea religioasa a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar si astazi, partea profana, jocul papusilor. Într-o cutie purtata de doi baieti este înfatisata gradina lui Irod si o parte din piata orasului. Mos Ionica, îngrijitorul curtii si o paiata dau nastere la o serie de scene care satirizeaza întâmplari si obiceiuri prin care sunt ridiculizati hotii, fricosii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul papusilor a fost o petrecere placuta chiar în palatele Domnitorilor tarii.
CAPRA
Începând cu Ignatul si sfârsind cu zilele Craciunului, prin alte parti începând cu zilele Craciunului, iar prin altele obisnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, exista obiceiul ca flacaii sa umble cu turca, capra sau brezaia. Ca si în celelalte jocuri cu masti practicate în timpul sarbatorilor de iarna, si în jocul caprei si-au facut loc, pe lânga mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul, butucarul), mastile de draci si mosi care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dând uneori o nuanta de grotesc.
Jocul "caprei" (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale în turmele pastorilor, succesul recoltelor - invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul "caprei".
Aceasta se pare ca îsi are originea în obiceiurile romanilor si elinilor: fie în jocurile si cântecele desfasurate în jurul altarelor pagâne de preotii sau cântaretii travestiti în dobitoace cu ocazia sarbatorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor pasari rapitoare.
Capra joaca dupa fluier, iar la terminare, unul din flacai; apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe sa vorniceasca. Flacaii joaca pe stapâna casei, pe fete si chiar servitoare, daca sunt în casa, si apoi multumind se îndeparteaza.
ie importanta de colinde sunt strict legate de Craciunul bisericesc, evocand inchinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul - stalcire a numelui Betleem) sau panica si viclenia lui Irod (Irozii), culminand cu taierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica ii pomeneste pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare in naivitatea lor. Cam in acelasi timp, flacaii umbla cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, in cete pestrite si galagioase (ca e un obicei pagan se vede si din aceea ca in unele parti se zice ca astfel de colindatori „glumeti“ ar fi parasiti vreme de 6 saptamani de ingerul lor pazitor!), iar copiii cu Steaua („Cine primeste steaua cea frumoasa si luminoasa...“). Cantecele de stea cu care suntem familiarizati astazi (mai ales „Steaua sus rasare...“) sunt de origine culta, adeseori chiar bisericeasca. Plugusorul si Sorcova sunt legate de innoirea anului, neavand nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului. Din pacate, toate par a fi pe cale de disparitie, sau in orice caz iremediabil compromise de transformarea lor intr-o forma de cersit tiganesc (extinsa stupid si penibil cam de pe la Sf. Nicolae si pana la Sf. Vasile).
P
"
