Sarbatorile de Iarna in Europa nu sunt o inventie noua, nici macar una crestina. In intreaga zona de influenta celtica, solstitiul de iarna reprezenta cea mai important moment din viata comunitatilor, avand un pronuntat caracter magic, presarat cu ritualuri sofisticate, multe uitate sau pierdute pentru intotdeauna, multe regasite si in prezent, fiind ceea ce acum denumim traditie populara.
Biserica a incercat contracararea traditiei, suprapunand, incepand cu anul 350, sarbatoarea dedicata nasterii lui Iisus peste cerebrarea vechilor ritualuri, cunoscut fiind faptul ca anterior acelui an ceea ce denumim acum Sarbatoarea Craciunului era celebrata incepand cu 6 ianuarie. Sarbatorile, dintotdeauna, au avut o mare importanta sociala si chiar nu erau rare nici macar in antichitate. Erau momentele cand sefii comunitatilor coborau in sanul comunitatilor, atat pentru a strange legaturile cu masele, cat si pentru a-si arata puterea si maretia.
In prezent, Sarbatorile de Iarna nu mai au incarcatura spirituala ca in trecut decat pentru o mica parte din crestini, cei practicanti. In schimb, au devenit, chiar si pentru spatiile necrestine, o importanta oportunitate de afaceri, "o destrabalare" generala, o competitie infernala intre societatile multinationale pentru cucerirea suprematiei pe piata, perioada in care profiturile ating cuantumuri ametitoare.
Nimic nu mai este ca in trecut. Nici chiar misterul Liturghiei inchinate Nasterii lui Iisus nemaifiind decat, in putine locuri, un spectacol trist, plin de poleiala ieftina, acompaniat de o multime zgomotoasa, lipsita de respect fata de solemnitatea momentului. Ca o contrapondere, in pragul acestui moment solemn, cel al Craciunului, prezentam cititorilor nostri cateva aspecte mai putin cunoscute despre cum se celebrau de-a lungul timpului Sarbatorile de Iarna.
Pe 25 decembrie, in Imperiul Roman se sarbatorea Saturnaliile
In antichitate, Sarbatorile de Iarna debutau o data cu solstitiul de iarna, adica in noaptea de 21 spre 22 decembrie. Procesiunile druizilor erau impresionante, solemne, pline de mister, la care trebuiau sa participe toti membrii comunitatii. In prezent, in zona de influenta ortodoxa, in special, in Romania, la 21 decembrie este sarbatorit, religios, Sfantul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei, martirizat in anul 117. Peste aceasta sarbatoare crestineasca se suprapune o traditie oarecum primitiva, Ignatul porcilor, zi in care in multe gospodarii, in special din mediul rural, sunt sacrificati porcii destinati autoconsumului din gospodaria taraneasca. Desigur, in prezent, "ritualul" este extins si la orase, dar va fi interzis dupa aderare.
Acest moment de sacrificiu nu are origine crestina, ci precrestina, dar traditia s-a transmis, pe teritoriul actual al Romaniei fiind inregistrate doar in Transilvania circa 1.000 de vetre celtice. Druizii, conducatorii spirituali ai vechilor celti, pregateau in aceasta zi ceremonialurile pentru celebrarea celei mai importante sarbatori a universului lor, cunoscuta sub sintagma "taiatul vascului".
Ceremonialul incepea o data cu momentul solstitiului de iarna, adica la miezul noptii de 21 decembrie spre 22 decembrie, si continuau circa o saptamana, pana in preajma Anului Nou, cand vascul, din verde pal, devenea auriu. Tot druizii practicau cu aceeasi ocazie "sacrificiul de sange" pentru revigorarea soarelui, care era considerat "deosebit de slabit", druizii cunoscand ca la acel moment teritoriile aflate la nord de paralela 45 se aflau in pozitia cea mai defavorabila fata de Soare. Sacrificiul de sange facea parte integranta din ritualurile inchinate celui mai important astru pentru Pamant, porcul fiind inchinat divinitatilor htoniene.
Totusi, dupa impunerea crestinismului si in spatiul celtic, Ignatul a devenit o sarbatoare cu caracter preponderent crestin, Sfantul Ignatie fiind considerat chiar "protectorul" porcilor. Ba, mai mult, in comunitatile crestine arhaice, se credea ca porcul ce urmeaza a fi sacrificat chiar isi viseaza cutitul cu care va fi injunghiat, credinta ce se mai pastreaza in multe comunitati rurale. La vechii druizi, creanga de vasc semnifica simbolul universal al nemuririi si regenerarii.
Tot ca o curiozitate, in ajunul de Anul Nou, in multe localitati din Transilvania inca se mai recolteaza vascul care creste, de obicei, in salcamii batrani, fiind pus la icoane. Dar obiceiul se regaseste si in orase, in special in Bucuresti, dar aproape nimeni nu mai stie de ce se face acest lucru. Cert este ca druzii taiau vascul doar cu secera din aur, special conceput pentru asa ceva, pentru a nu-l deposeda de calitatile sale subtile, magice. Si la francezi s-au pastrat urme ale acestei traditii sacre, chiar si in franceza actuala existand urarea "Au gui l´an neuf!", ceea ce, intr-o traducere aproximativa, inseamna "Cu vascul, anul se innoieste!".
Vascul era pus in directa corespondenta cu fortele infricosatoare ale Cerului, crezandu-se ca stejarii cu vasc sunt mai des loviti de trasnet. Curios e faptul ca, desi romanii nu au practicat ritualurile legate de semnificatia vascului, Virgilius indica faptul ca Eneida ii pune in mana lui Enea o creanga de vasc in momentul in care acesta coboara in Infern.
In spatiul de civilizatie romana, ziua de 25 decembrie a fost, intr-o perioada indelungata, chiar dupa aparitia crestinismului, o zi dedicata celebrarii unor mari sarbatori, in special, cultului Soarelui detasandu-se. Comodus (185-192) s-a initiat in Misterele lui Isis si in cele dedicate zeului Mithra. Apoi, Caracala (211-217) incurajeaza cultul lui Sol Invictus, introdus intr-o formula semioficiala la Roma, in jurul anului 220, de catre Elagaballus.
Dar cel care da mare amploare acestei sarbatori este Aurelian, in anul 270, reusind astfel sa "integreze" oficial vechea cultura politeita romana in cea monoteita, dedicata Soarelui, devenind singura traditie cavsi-monoteita, cu caracter universal, din Imperiul Roman. Mai mult, toate elementele siriene ale zeului Mithra din Emesa au fost eliminate iar serviciul cu caracter divin a fost incredintat chiar senatorilor romani. Dar ceea ce este mai important e faptul ca ziua de 25 decembrie a devenit oficial data aniversara a lui Deus Sol Invictus, cunoscuta si ca sarbatoarea Saturnaliilor, si ziua de nastere a tuturor zeilor solari orientali. Dar lucrul cel mai curios legat de Sol Invictus figureaza in opera lui Henri Hubert, care afirma ca cel mai mare templu inchinat vreodata acestei zeitati ar fi existat la Sarmisegetuza, in Muntii Orastiei.
Trebuie amintit ca insusi Constantin cel Mare a ramas pana la moarte adeptul lui Sol Invictus, cu toate ca Eusebiu din Cesareea precizeaza ca acesta ar fi introdus, oficial, in Imperiu, religia crestina in urma unei viziuni pe care a avut-o inainte de batalia cu Maxentiu la Podul Millius.
Dupa Vasile Lovinescu, simbolul crengii de vasc apare si in traditia populara romaneasca sub forma vartenitei, sau a tipsiei, sau a Clostii cu puii de aur, sau a sorcovei de Anul Nou - daruita de zana buna fetei harnice.
Originea denumirii Craciunului, nelamurita
Biserica hotaraste abia in anul 350 ca sarbatoarea nasterii lui Iisus sa fie fixata pe data de 25 decembrie, pana in acel an, acest eveniment fiind celebrat la 6 ianuarie. Multi specialisti in domeniu cred ca aceasta decizie s-a intemeiat pe specularea unei stari de fapt, la acel moment, majoritatea comunitatilor din Europa nefiind crestinate. Cu timpul, lucrurile au intrat in "normal", obiceiurile "pagane" amestecandu-se cu cele crestine, acest melanj supravietuind si astazi. La un moment dat, sarbatoarea de la 25 decembrie incepe sa fie denumita Craciun. Nu exista nici macar o parere, cat de cat coerenta, in ceea ce priveste originea acestei denumiri. Exista multe variante, dar in cadrul de fata vom prezenta succint doar cateva. Dupa unii, denumirea ar veni din latinescul "creatio", adica nastere, sau "calatio", adica convocare, sau din "quartum jejinium", adica al patrulea post. Dupa altii, denumirea ar veni din slavul "karacun", o denumire a sarbatorii solstitiului de iarna la slavii precrestini, semnificatia fiind cea de "moarte naprasnica".
Exista si varianta albaneza, "kercun", adica buturuga, dar nimic nu e sigur, dupa mine cea mai apropiata de realitate pare a fi, totusi, filiatia latina. Trebuie remarcata si parerea cercetatorului roman Gheorghe Musu, care considera ca originea denumirii ar fi de filiatie traco-dacica, stramosii nostri celebrand, de asemenea, solstitiul de iarna, iar in centrul ritualurilor acestora se regasea cultul "buturugii sacre", careia i se dadea foc in timpul unui ritual dedicat cultului Soarelui.
Tot Gheorghe Musu explica in opera sa de ce Sarbatorile de Iarna tin 12 zile, adica de la Craciun la Boboteaza, interval in care Anul Nou cade exact la mijloc si simbolizeaza "renovarea timpului". De asemenea, Romulus Vulcanescu mentioneaza o serie intreaga de ritualuri precrestine, care inca, in perioada interbelica, mai erau prezente in traditiile comunitatilor romanesti crestine, dintre care amintim doar arderea busteanului sau Prepeleacul, rotile de foc rostogolite aprinse din varful dealurilor si muntilor in preajma Craciunului, impodobirea bradului sacru si chiar colacii rotunzi - ca simbol solar.
Craciuneasa - cea mai fermecatoare fiinta mitologica romaneasca
Dar cea mai fermecatoare fiinta mitologica romaneasca este Craciuneasa. Fara a insista asupra acestui aspect, trebuie precizat ca in mitologia romaneasca majoritatea fiintelor mitologice malefice sunt de sex feminin, aspect preluat, in mare parte, din mitologia romana, printre acestea numarandu-se ielele. Dar si personajele din categoria babelor, precum Baba Cloanta, Baba Harca, sau chiar Baba Dochia - care ar intruchipa Ceahlaul, sunt tot de origine malefica.
In contrapondere, probabil in secolul al XVII-lea, in mitologia populara romaneasca se impune un personaj mitologic, cu valente benefice, denumit Craciuneasa. Era, in aceasta acceptiune, sotia lui Craciun, un om bogat, dar deosebit de hain. Dar, parca, pentru a fi pedepsit pentru rautatea sa, lui Craciun i se nasc trei fiice, fiecare avand cate un defect fizic major. In noaptea nasterii lui Iisus, Craciuneasa, profitand de faptul ca hainul Craciun era plecat la moara, o ajuta pe Maria sa nasca. Ba, mai mult, o trimite pe fata ciunga sa-i duca Maicii Domnului rodii, despre simbolismul carora nu insistam in acest context. Drept rasplata, Maria transforma mana ciunga intr-una din aur, fetei schioape ii metamorfozeaza piciorul olog in picior de aur, iar fetei oarbe ii reda vederea.
Intors acasa, drept razbunare pentru nesocotirea ordinelor sale, Craciun ii taie Craciunesei mainile din cot, dar Maica Domnului, impresionata de bunatatea femeii, face ca mainile acesteia sa se refaca miraculos. Craciun, vazand aceste minuni, devine atat de pios, incat legenda indica faptul ca el ar fi fost primul adept al lui Iisus, deci, implicit, si primul crestin, cu mai bine de 30 de ani inaintea sutasului Cornelius. Desigur, legenda are multe variante, dar mesajul este mereu acelasi. N. Cartojan crede ca acest arhetip malefic, al taiatului mainilor, si-ar avea originea in Protoevanghelia lui Iacob. Dar Mircea Eliade demonstreaza admirabil ca, de fapt, arhetipul original s-ar regasi in cel al copacului, al regenerarii vietii.
Ritualuri de Craciun
Obiceiul colindatului
In vechime, fapt atestat inca din secolul al XVII-lea, colindatul reprezenta un ritual desfasurat dupa reguli stricte. Inca din momentul in care cocosul vestea miezul noptii dinspre Ajun, gospodinele se trezeau si incepeau pregatirile pentru masa din seara de Craciun. Obiceiul era preponderent in Moldova si Bucovina, dar variante asemanatoare se regaseau in tot spatiu romanesc, indiferent de organizarea statala in care parti din acesta se regaseau.
Spre seara, masa era incarcata de bucate si acoperita, asteptandu-se venirea preotului, care trebuia sa binecuvanteze bucatele. Inca din acele vremuri, preotul era rasplatit cu bani. Paul de Aleppo, notarul patriarhului Macarie al Antiohiei, consemneaza faptul ca, in timp ce se afla in Moldova spre anul 1650, de Sarbatoarea Nasterii Domnului preotii locului, insotiti de cantareti, dar si de "cohorte" de sarmani, vizitau casele celor instariti, colindand gazdele si binecuvantandu-le bucatele. Mai tarziu, spre secolul al XIX-lea, se formeaza cete de colindatori, care "oficiau" ritualuri asemanatoare cu cele de astazi. Pomenim, totusi, ca in traditia romaneasca colindul este de doua tipologii: prima avand continut religios, dar un important numar de colinde au continut integral laic.
Steaua
Este un ritual recent, probabil de sfarsit de secol XIX. Incepe din prima zi de Craciun si se incheie de Sfantul Vasile. Sunt zone in care continua si dupa Anul Nou, pana inspre Boboteaza. Tudor Pamfile, in importanta sa lucrare "Sarbatorile la romani" precizeaza ca in Macedonia obiceiul "Steaua" a fost introdus de catre elevii romani, aflati la scoala romaneasca din Bitolia. Copiii care umbla cu Steaua se numeau in secolul al XIX-lea, fie stelari, fie colindari, fie crai sau chiar colindatori. De obicei, erau grupuri de cate trei baieti, cu trimitere la cei trei magi sau crai, veniti din Persia pentru al vedea pe pruncul Iisus. Trebuie amintit ca, la romani, Anton Pann a fost primul culegator de "uratii ce se rosteau cu Steaua".
Turca, Capra sau Brezaia
Sunt obiceiuri ancestrale, pastrate pana in zilele noastre sub o multitudine de variante, unele cu adevarat interesante. De obicei, fac parte din categoria obiceiurilor cu un pronuntat caracter laic, asemeni dansului Calusului, ritual executat in zona Olteniei, vara, de Sanziene. In multe zone, ritualurile precizate anterior incep chiar de Ignat si se incheie de ziua Sfantului Vasile.
Turca este reprezentat de un bot de oaie, "cu piele de iepure la barba, cu urechi de iepure si coarne de lemn", impodobit cu beteala si panglici folosite de fete pentru legatul parului. Botul are doua parti mobile, una fiind deplasata cu o sfoara pentru a face galagie, denumita pe vremuri "clantaire". Ansamblul este fixat pe o tija, tinuta de un barbat mascat astfel incat Turca sa se gaseasca deasupra capului. In timpul ritualului, in trecut, purtatorul de Turca executa un dans ritual, deosebit de interesant, dar in prezent acesta a fost tranfigurat, din cauza ca elementele rituale nu s-au mai pastrat in formula lor originala.
In zona Muscelului, Turca era cunoscuta sub denumirea de Brezaie, alaiul fiind insotit de lautari. Se trecea din casa in casa, executandu-se foarte strict un ritual destul de complex, asupra caruia nu insistam. In unele zone din Moldova, Turca se numeste si Capra, dar, in esenta, ritualul era asemanator.
Mosii de Craciun
Mosii, in mitologia romaneasca, au o multitudine de semnificatii, dar prin Mosii de Craciun, potrivit lui Tudor Pamfile, romanii inteleg "pomana din mana, adica acele daruri pe care gospodina le face si le duce la alte case, spre a le da de pomana pentru sufletul raposatilor din casa ei". Mosii de Craciun se fac in ziua de Ajun, dar si in ziua de Craciun. Diversitatea acestui obicei este deosebita. Amintim unul dintre cele mai interesante, care se celebreaza in Bucovina. In noaptea de Ajun, de obicei, pe masa se pune un colac si un pahar cu apa pentru ca raposatii sa poata gusta din aceste bucate, presupunandu-se ca acestia ar reveni in aceasta noapte pentru cateva momente la casele lor. Obiceiul are conotatii precrestine.
Pomul de Craciun
Tudor Pamfile aprecia ca Pomul de Craciun "e o datina venita din Apus", fiind adoptata initial de catre familiile celor instariti de la orase. Pamfile chiar il citeaza pe celebrul povestitor Petre Ispirescu, care povestea ca, atunci cand a vazut primul Pom de Craciun, ar fi crezut ca in acea casa ar fi decedat cineva.
Vinul, bautura sacra
Vinul este bautura cea mai prezenta pe masa romanului, dar putini stiu ca la origine aceasta licoare era in fapt o bautura rituala, utilizata in acest scop cu mult inaintea sarbatorilor dionisiace in Grecia Antica. In fapt, initial a fost folosit in ritualurile dedicate zeului Mithra, viitorul Sol Invictus al Imperiului Roman. Acestuia i se oferea paine si apa cu vin, painile fiind insemnate chiar cu o cruce, viitorul simbol crestin. Cercetatorii afirma ca vinul ar fi inlocuit bautura iraniana haoma, care avea un efect devastator asupra celui care o consuma.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu