Sărbătorile de iarnă la români

Crăciunul este cea mai veche sărbătoare din calendarul bisericesc şi celebrează Naşterea Mântuitorului Iisus. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit şi Anul Nou în ziua de Crăciun. La români, în unele sate bănăţene şi transilvănene, zilei de 1 ianuarie, Anului Nou, i se mai spune şi Crăciunul Mic.

Cel care vesteşte apropierea sărbătorilor de Crăciun este Sfântul Nicolae, serbat  pe 6 decembrie. În zilele rămase până la Crăciun gospodinele fac curat în casă şi în curte, pregătesc bucatele tradiţionale (cârnaţi, sarmale, cozonaci, colaci şi turte), iar bărbaţii taie porcul în ziua de Ignat, (20 decembrie).

În 24 decembrie începe sărbătoarea Naşterii Domnului, cu seara de Ajun. Acum se împodobeşte bradul, obicei moştenit de la romani, suprapus peste cel autohton al butucului de Crăciun, prin arderea unui trunchi de brad, semnificând renaşterea, şi este aşteptat Moş Crăciun.

Grupuri de colindători pornesc a cânta pe la case, primind de la gazde covrigi, nuci, cozonac şi băutură.

În ziua de Crăciun, după slujba de la biserică, românii se aşază la masa încărcată de bucate preparate din carne de porc: sarmale, cârnaţi, fripturi, tobă, caltaboşi şi nelipsiţii cozonaci.

În multe regiuni ale ţării se practică Viflaiemul sau Irozii, o dramă religioasă care înfăţişează misterul Naşterii Domnului, la care participă copii, interpretând pe Irod, Cei trei Crai de la Răsărit, Soldatul, Preotul, Ciobanii sau Îngerul.

Anul Nou contemporan este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului şi divinităţii adorate, la cumpăna dintre ani. În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc trei începuturi de an: 1 ianuarie (anul nou civil), 1 martie (anul nou agrar) şi 1 septembrie (anul nou biblic).

În seara de Ajun şi în ziua de Anul Nou, ceata de urători formată din doi până la douăzeci flăcăi sau bărbaţi proaspăt însuraţi pleacă din casă în casă să ureze cu plugul sau cu buhaiul, obicei străvechi agrar prin excelenţă, numitPluguşorul. În dimineaţa Anului Nou, copiii obişnuiesc să meargă cuSorcova şi cu Semănatul.

E vremea colindelor

Colinda este zestre fără seamăn a simţirii bunătăţii, omeniei şi statorniciei noastre, efigie a sfântului Crăciun, cu simbolistica şi ceremonialul său, împodobind îndeletniciri şi rosturi tradiţionale, devenind poezia şi oglinda acestora, temeinica unitate a pământului şi a poporului român.

Colindele dau o măreţie imperială nopţilor de Crăciun, ducând din casă în casă vestea cea mare a Naşterii Domnului. Ele sintetizează întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc.

În colindele poporului român regăsim stratul străvechi, dominat de eresurile duse de greci în migraţia lor sudică şi transpuse în viitoarea lor mitologie, stratul precreştin, despre aşteptarea evenimentelor care au făcut posibile Evangheliile, şi stratul creştin, adus de biserică. Toate însă, într-o întrepătrundere, trăiesc în satul nostru veşnic.

În trecut, când formele tradiţionale erau mai bine păstrate, colindatul era un spectacol măreţ, la care participa întreaga colectivitate a satului. Colindele se cântă, începând cu noaptea de 24 spre 25 decembrie, până la Bobotează, fiind urmate de urările specifice sărbătorii de Crăciun şi de Anul Nou.

Colindătorii sunt primiţi de gazde cu bucurie, ospătaţi cu mere, nuci, plăcinte şi cu băutură.

Colindatul îl încep copiii de vârstă şcolară, care, în după-amiaza Ajunului, pornesc prin sat cu straiţele. Actanţii principali sunt însă cetele de feciori.

Versurile colindelor sunt de o mare varietate şi frumuseţe, dominate de optimism, în care sunt formulate dorinţele şi năzuinţele oamenilor, iar componenta lor melodică contribuie esenţial la religiozitatea şi la emoţia cu care sunt ascultate.

Pe alocuri, se practică şi descolindatul, care constă în replicile dure pe care le dau colindătorii celor care nu-i primesc şi care nu respectă datina.

Ceata junilor sau a feciorilor este unul dintre obiceiurile de iarnă care încă se mai practică, spre exemplu în Mărginimea Sibiului, sau în alte sate transilvănene, şi nu numai.  În satul Deal, judeţul Alba, ceata junilor este denumită „Ficiorii de la Bute”, butea derivând de la obiceiul umplerii buţii cu vin în ziua de Sfântul Nicolae şi reprezentând „gazda”, casa închiriată pentru această perioadă.

Ceata feciorilor din Săliştea Sibiului

Feciorii de la Săliştea Sibiului, după ce se adună la „gazdă”, îşi aleg cu grijă repertoriul şi îşi tocmesc o bucătăreasă care să le prepare alimentele primite de la săteni.

• În ziua de Ajun, feciorii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, încep a colinda notabilităţile satului: primar, preot, notar, învăţător, după care colindă întregul sat. Pentru ca alaiul să-şi facă mai bine simţită prezenţa, uneori este însoţit de ceteraşi, fluieraşi, clarinetişti.

În fiecare casă sunt aşteptaţi pe masă cu un colac împodobit, carne afumată, cârnaţi şi cu bani. La casele cu fete mari, pe lângă membrii familiei, vin fete şi neveste din vecini şi joacă două-trei jocuri cu junii.

• Colindatul continuă în prima zi de Crăciun, după masă, mergându-se din casă în casă la toţi gospodarii. În colindele lor tinerii laudă înţelepciunea şi hărnicia gospodarului, vitejia feciorilor şi frumuseţea fetelor.

• A doua zi, împărţiţi în grupuri mai mici, de trei-patru persoane, pornesc după alimente (ouă, varză, carne, zarzavaturi) puse în coşuri şi în traiste de femei şi de fete.

• A treia zi, la Pavilionul unde se strângeau seară de seară, junii îşi aleg fetele ce aveau să îi însoţească la „întâlnirea jocurilor”, din 28 decembrie. De obicei flăcăul ce avea să se căsătorească curând este însoţit de logodnica sa, iar ceilalţi de surori sau de alte fete (rude mai apropiate). Seara sunt invitaţi la cină oaspeţi din localitate: familii de tineri şi vârstnici.

• În a patra zi de Crăciun, în Piaţa din Sălişte are loc întrunirea tradiţională a tuturor societăţilor de juni din Mărginimea Sibiului, cunoscută sub numele de întrunirea jocurilor. Totul se desfăşoară după un ritual bine stabilit, iar în final, toţi se prind într-o mare horă.

• În seara de 31 decembrie, fetele sunt din nou invitate la cină. La miezul nopţii junii, fetele şi muzicanţii, plătiţi să îi însoţească pe durata acelor zile, pornesc spre pavilion cântând melodii de jale. O dată ajunşi acolo, înscenează o înmormântare cu un sicriu pe care este gravat anul ce se încheie. Se întorc apoi la gazdă, cântând şi dansând, salutând anul nou ce începe.

• Petrecerile junilor se încheie cu plânsul butoiului, „prieten” ce i-a slujit cu multă încredere de-a lungul celor douăsprezece zile de sărbătoare.  


JOCUL MĂŞTILOR 

În riturile de Crăciun şi de Anul Nou, de o largă răspândire se bucură, în concordanţă deplină cu schimbarea vremii, jocurile cu măşti. Având la bază credinţa conform căreia, atât în viaţa oamenilor, cât şi în curgerea timpului, în anumite clipe de cumpănă, luptele dintre bine şi rău pot influenţa destinul fiecăruia, oamenii au recurs, încă din cele mai vechi timpuri, la purtarea măştilor, ascunzându-şi identitatea pentru a ţine la distanţă spiritele malefice. Combinând iscusit materiale dintre cele mai neaşteptate: lemn, ţesături, piele de oaie, capră sau urs, diferite podoabe (mărgele, clopoţei), meşterii populari creează măşti şi costume de o uimitoare varietate şi expresivitate. 

Măştile populare de Crăciun şi Anul Nou apar în datinile legate de: perioadele de trecere ale omului (nuntă, moarte); anumite zile din an; trecerea de la un anotimp la altul sau în cele legate de muncile agricole şi practicile gospodăreşti. 

Jocul caprei, al ţurcii sau al brezaiei, jocul ursului sau al căiuţilor, cu toată suita lor de personaje, încântă, fascinează, sperie şi uimesc totodată. Purtătorii măştilor îşi pierd identitatea şi intră în roluri care îi eliberează de tensiuni, devin liberi, eliberaţi fiind de reguli şi de legi, iar în acţiunile lor „răstoarnă” lumea, creând pentru scurt timp o altă lume. 

Orice început de an reprezintă o regenerare simbolică a lumii şi astfel, pentru o scurtă perioadă de timp, ordinea de zi cu zi, regulile şi ierarhiile se răstoarnă, conturând haosul dinaintea zămislirii cosmosului.

Măştile sunt doar o parte a culturii populare, pe care noi mai avem norocul de a o vedea încă în parametrii ei de realitate simbolică, dar care, în ultima vreme, suportă presiunile erei tehnologice. Pentru omul de la oraş, masca s-a metamorfozat radical şi a devenit obiect decorativ.